Când mă înghit
când culc anotimpurile în aceste forme de inimi
distilând zahărul din întuneric
viața mi se risipește într-un ceas.
Nu-mi cunosc drumul. Ochiul de rezistență dintre imaginea subtilă a lui
Dumezeu iubind această lume și prăbușirile noastre.
Dar noi nu avem amintiri, nu avem nimic care să ne umple mințile decât
cuvinte
îngropate sub stele.
Nu am sânge care să curgă și să păteze pământul.
Vara aceasta mi-am lăsat părul lung, întunericul și-a lărgit coperțile.
Să mă citești când ultima zi din acest august fierbinte
își va întinde florile uscate și buzele mele
vor trece peste noapte
peste vise
peste sfârșit.
