ca un munte
ce moare pe dinăuntru
ce seamănă cu un fel de somn adânc ce înflorește provocator în orice substanță vie
acelor păsări iubitoare de singurătate ce nu am avut vreodată șansa să le privesc când își iau zborul departe de lume
singurătatea oamenilor este ca o poezie fără corp
pe care oricât ai încerca s-o iubești
mai întâi te învinge abia apoi te învață cǎ înainte să iubești este nevoie să crezi fără sfârșit
fiecare treaptă pe care urci este un lung calvar către luciditate
dacă aduni toate ploile ce s-au născut în această viață
abia atunci va mirosi pământul a primăvară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu