Aceste urme calde ce sângerează din trupuri firave și cărți

când realitatea este despre monștri din carne vie

și rabbit holes —

o fiară ce umblă cu mască de om să devoreze în plină zi. 

Când frica însăși este o fotografie necenzurată cu o fetiță ce i s-au legat mânuțele cu bandă adezivă și privește îngrozită spre cealaltă lentilă neconsolată a umanității în care plâng toate mamele. 

O privire ce bântuie și rupe în bucăți respirația fiecărei zile. 

Cum totul se leagă înfricoșător 

ca o formă rară de cancer cu o mie de fețe îmbătrânite 

ce răspândește în lume incognito 

pielea goală și putrezită a urâciunii.

Despre încăperi de nisip ce pot înghiți tăceri la rând 

cea mai cruntă durere dintre cele mai inimaginabile 

cu putință. Și nu ai cum să mai închizi ochii 

fără să mai fii același (să dormi, să mergi la serviciu) 

să încerci să uiți ca să rămâi totuși funcțional 

într-o societate ce a murit.

DUMNEZEU NU DOARME

liniștea Lui înseamnă o răzbunare lentă 

în cuibul cu monștri.

Când poezia poate fi o formă de justiție 

pentru cei mai mici dintre oameni. 

Fii și fiice ale căror nume nu au fost rostite niciodată. Șterși în sertare întunecate, 

șterși de justiția patetică a umanității.

Dumnezeu este omenirea ce curăță moartea 

ce apasă cu greutate în rănile celor mai mici 

și vulnerabili dintre noi.

Copilașul ce nu poate decât să își imagineze îmbrățisarea bună de mamă atunci când închide ochii pentru totdeauna. 

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

#WE DEMAND JUSTICE for all the victims (known and unknown) of the Epstein files and all the pedophile rings around the world!

Valentine

Skin color is the most obvious physical indicator 

when in love. You cannot betray it. 

Then is always about eyes, the fountain of the deep

dilated pupils.

A pulse that easily get highly intense. Love —

as a whole dimension of our finest faults.  

A naked metaphor —

always devouring at a scale of magnitude and cognitive depth the most seductive sapiosexual minds.

Photo courtesy: Pinterest. 

SKY LIDS

DUET POEM by S. SAVA & A. DUBOVICI 

to kiss the concrete—

a space lips meet rust, 

a house with blood floors, walls trembling

inside her skin as she wakes up another morning to feed the birds of the unknown 

I wish I could imagine a world of no more dark secrets or whispers to endure a foreign soul crushing death & tones of blank paper. Yet real monsters do exist outside pure folklore. They’re faces who smile at the highest circles possibly imagined.

Smiles like Lamia’s—children,

slithering beneath the bunk bed

when night catches you playing with low flame in foreign streets.

Faces like Lamia’s—men,

skin washed in moonshine,

as your life siphons out,

your blood stitching her necklace closed.

Only then do you see her step out of her skin.

Monsters as Lamia—women—

her irises keep the ledger,

where stolen children and hollowed men

are entered against your name.

This noise will hunt us 

dissolving our collective wounds in a massive, collective rage —

milk teeth and blood all together 

wingless birds chopped out their own nest. 

I am the child that never dies. 

I am the blaze that tears apart every single cell in strange, unfamiliar blankets. Those horrifying nighttime stories of the most vulnerable wrapping tight an imaginary mom. 

And cry, infinite cry. 

IN FI NITE.

Photo courtesy: Laura Makabresku - Illustrator.