Aceste riduri blânde ce apasă de dincolo de carne

de dincolo de chipul meu fragmentar și casa provizorie 

în care momentan exist 

ca un refugiat ce învață încă o limbă necunoscută 

pentru a supraviețui unui viitor necunoscut între ceilalți 

o tentativă de primăvară 

în care ai vrea să fii învățat în avans 

pentru toate testele umanității

să visezi o realitate mai bună decât cea posibilă și să-i dai drumul ca la un studiu pilot 

dacă puterea de a vorbi mai este o putere sau un alt strat descompus ce doar acoperă gândurile dureroase ale zilei

când viața doare și lumea întreagă nu este decât un pendul dezolant ce oscilează între știri de război, motionless american dream și dark empathy

scrisul ca o slăbiciune între alte adicții și slăbiciuni cu puls—

singurul indicator de supraviețuire

nu m-am făcut asistent social să salvez lumea ci să dobândesc instrumentele necesare pentru a-i ajuta pe alții să se apere de ea. 

Is deep and dark down here. 

Dar știi cǎ este și luminǎ. 

Ai un radar special pentru asta. 

Felul în care respiri, în care plămânii tăi abandonează din corp și alte locuri defecte când oamenii își pierd din control, 

din viață, 

din umanitate.

Undeva înăuntru ai certitudinea clară dacă poezia nu va schimba lumea, cu siguranță o va face mai suportabilă.

Mâinile mele au învățat sǎ scrie în aer

când computerul meu a ars și toți prietenii mei, cititori și poeți deopotrivă au făcut podul de piatră să mă ridice, să prindă din urmă bucățile arse 

în cărțile mele preferate cu poezii și stele mâzgălite și degetele mele tremurând ca-n tinerețea tulburătoare a lui Van Gogh. 

Când fața ta este o oglindă tristă în care păsările sunt amputate de la aripi în sus 

îl privești pe Dumnezeu în ochi, nu mai știi dacă moartea este ultimul lucru care pleacă. A plâns lângă tine destul, ați devenit prieteni ca-n hoțul de cărți. Am ajuns sǎ cred în mila morții mai mult decât în orice milǎ. I-am simțit respirația în acea noapte nefastă de decembrie. Am atins-o și inima mea a început să curgă sălbatic prin toate găurile cu oameni. 

Ne rămâne un singur trup pe care să-l îmbrățișăm noaptea pe întuneric mai ales când sângerează.

Poezia doare fantastic. 

Nu am învățat niciodată s-o scriu la perfecțiune, dar îmi închipui cǎ ea poate să plângă, să fie un laborator secret pentru inimi sau cel puțin un blestem frumos. Poate cǎ este adevărat cǎ suntem și mai vii când doare și mai mult. Dacă în aceste vene transpiră poezie înseamnă că nu mi se mai poate lua absolut nimic.

Femeia— un fir de geană ce întotdeauna lucește între primăvară și moarte

căci de asta este vorba acum. 

Nu despre bărbați. 

Despre femei și copii sub copacul cel bun— 

Shajareh Tayyebeh

din orașul Minab, sudul Iranului şi

micuțele inimi îngropate sub tone de pietre și flori.

Fetița cu ochii negri și părul cernut peste fruntea însângerată.

Poemul acestor zile este doar un amestec amar între război 

și puls de mamă.