enchanted dolls

Pentru că anii trec și

păpușile cu ață se desfac de oameni ca de ceea ce le rămâne

praf printre cusături.

Nostalgia firelor de oase neîntrerupte

care îmbrățișează corpuri prin care se văd alte corpuri și viețile lor

ca într-o sticlă de care nu poți să te lipești

sau să-ți aduci respirația mai aproape.

Cine iubește își ia scriul în brațe și

cugetă liniștea dintre scânduri.

Acea teribilă și mult prea multă liniște în care

visezi cum viața

trece prin fiecare înghițitură

și te prea umpli de ea.

Azi,

nopțile sunt mai adânci și păpușile își plâng stăpânii.

 photo source: Marina Bychkova

Trembling beauty

Sunt la pământ,

frunzele cad umede,

e răcoare

în pielea mea.

Femeia fantomă își împachetază sandwich-ul într-un ziar,

se ia scrisul pe pâine.

Sunt tânără

și oasele mele delicate

se leagănă ca niște pomi peste care vin ierni grele.

Nu găsesc viață în care să opresc

și să spun

îmi ajunge cât am iubit.

Mă uit în oglindă

mama s-a deghizat în mine,

am riduri frumoase

și unghile fac gropi în săpun.

Mă iubesc în fiecare dimineață când ceasul sună de ora șase.

E un frig care macină în același loc

o carne obosită.

Am cearcăne acoperite cu fond de ten

 ce se imprimă pe un schelet viu și descompus până la ultima umezire.

Zâmbesc ca tine, mamă.

Ploaia asta acoperă orice-i cald.

 

și mâinile tale reci

Căsuțele împăiate în care ai locuit se strâng în jurul meu. Tastez cu limba

cuvinte în care împletesc copaci cu coajă subțire. Iubirea erupe ca o pupă cu inimă caldă.

Ești mai singură când păsările bat tăcute din aripi într-un film mut iar tu ai haine negre și plângi. Un deget de-al meu tremură penetrând pântecul femeilor tăvălite-n praf.

Așa te simt ca un parfum care urcă scările până la șase.

Tu nu știi nimic decât să citești despre lacrimi înnodate într-un borcan cu formol. 

În cine altcineva să-mi înmoi sângele?

În cine altcineva să-l fac sclipitor și închegat încât

să astupe orice dorință de viață?

Mi-e frig,

după o noapte cu tine, trupul îmi e un container în care se adună resturi de străzi ce le-au rămas să îndure resturi de oameni. Cât timp te veghez cu-n ochi închis tu stai cuminte în colțul tău și memorezi atomii din întuneric. Te faci și mai frumoasă când simți lumea.

Vocea ta 

are lumina aprinsă și nu trebuie decât să-mi închid ochii.   

Ziua în care nu ne întoarcem nicăieri

Aș putea să plâng de mila mâinilor înghețate care încearcă

să adune pământul și arșița adunată în toate anotimpurile de vară. Ar fi

de ajuns să calc iarba udă și tălpile să mi se întunece de întunericul

copleșitor. Orice motiv de negreală se naște numai în mintea mea

trecută ca un fluture prin toate fazele

morții. Am o singură amintire cu mine

când îngenuncheam tăcerea

și o puneam pe buzele mamei. Îi stătea bine așa, cu ochii sudați parcă în orice plecare.

Această viața îmi poartă vina într-un pântec de care mi-e frică

că într-o zi va ieși ceva și va trebui să-i dau un nume frumos

numai să nu mă tem.

Gândește-mă

Au trecut ani mulți de când am uitat

locul unde obișnuiam să stau. Aveam gânduri despre viață și totul se împreuna în mine ca într-o femeie tânără cu dragostea învelită în bomboane din acelea ce-ți fac capul să explodeze.

Visele mele cântăreau cât o supernovă și

nu spunem nimic,

mă înghițeam în toate zilele. Tu când erai când nu. Mă ascundeam în dulapul tău preferat și așteptam. Cel mai greu era să te văd și să nu fac nimic.

Să plâng cu ochii tăi și să doară.

După aceea am crescut și am plecat la facultate. Dulapul tău a rămas în întuneric

și n-a mai intrat nimeni. Ai venit cu câte o femeie

care nu știa nimic despre inima ta și ai iubit-o. Te consolai cu gândul că orice

femeie este o singurătate care îți rostește numele cu buzele morții până când te îndrăgostești. Aveai cărțile rupte acolo unde îți plăcea cel mai mult să citești. Erai și tu uzat pe alocuri, dar nu-ți păsa. Spuneai că tot ce-i bun nu lucește și nici nu rămâne impecabil.

Ai învățat rănile să se împreuneze cu trupul tău și îți mai rămânea loc

să zâmbești. Apoi ai plecat într-o lume în care femeile nu mai spun nimic.

Gândurile curg

așa cum tamponezi o inimă cu degete de cloroform.

Viața e frumoasă

Mă privești, cerul se lipește de apă ca o bucată de hârtie.  
Oamenii trec, unii iau cu ei valurile, alții

doar culoarea mâinilor reci. Până la mine să te ascunzi

și cauți femeia care îmi poartă numele. Să te prefaci că rujul meu curge ca o mare roșie înnebunind la fiecare om înecat. E loc de soare și de secetă,

e loc pentru toată vremea din lume. Când buzele mele obosesc, tu uită-le într-un buzunar

secret pentru o altă zi.

O să spui, n-ai haz iubito. Noi obosim căci suntem oameni care iubesc

în fiecare zi același loc, în care ne rupem sufletul. Despre frumusețe

învățăm de câte ori ajungem acolo și facem dragoste

cu gândurile suprapuse peste gândurile unui Dumnezeu care n-are biserici orfane. Și tu

mă iubești pentru că viața e frumoasă

și alergi cu pantofi de copil.

Tot ceea ce nu-i real (suplinește perfect și până la capăt o lume în care te frângi)

În poemul acesta se vorbește despre viața mea.

Zidul lumii care trece prin mine și uneori plânsul. Am atâta loc

să scriu alb și monoton despre vară,

despre stelele care se văd cât ochii mei au lumină,

în rest nu mai contează nimic.

Nimic e singurul prieten căruia i-am învățat numele și azi îl sărbătoresc. 

Un om care iubește

salveză moartea și resturile se uită. Uneori plânsul își face loc

și scriem alb și monoton despre viață

despre ochii care aduc sufletul lumii într-un punct negru și

omorât pe drumul stelelor plângătoare.