Corpus

Vine o zi în care să te ridici la capătul cuvintelor e ca și cum atingerea s-ar săvârși cu ferestrele deschise mâna mea adormind în mâna ta când granițele se desfac ca la moartea unui sărut sublim 

strălucim în multiverse

poate că într-o lume paralelă timpul meu s-a sfârșit deja iar cuvântul acesta își trage respirația precum stelele moarte ce îndrăznesc să lumineze încă ochilor noștri târzii 

nu mai știu dacă viața mea este o insulă locuită sau un simptom pentru o boală incurabilă

în vis sunt mai vie ca atunci când mă trezesc și umblu printre oameni

îți desenez dragostea ca dintr-un pom copt unde fructele dulci putrezesc totdeauna primele iar umbrele se întorc înapoi în oameni și nimeni nu se îndură să le mai privească o dată măcar 

dar deja s-a făcut dimineață și plouă sinistru.

Beautiful vintage hearts

Câteodată nu mai am nimic de spus. Ferestrele se închid pe dinăuntru ca niște cochilii cu dinți. 

Dimineți solitare din care soarele mușcă câte puțin, lumina arde pe piele. 
Te joci în părul meu 
din degetele tale picură întuneric
în grădini florile sângerează 
mă întreb cât de bătrân poate ajunge un suflet 
cu unii oameni nu mai vorbim niciodată. Tot ceea ce iubești se va smulge cândva în ceruri îndepărtate 
va fi liniște când teama va dispărea, când cimitirele vor croșeta trupuri noi peste cei morți și cine a iubit mai mult 
va umbla cu inima la vedere
viu de-a pururi

Îmi închipui dragostea ca o matrioșcă care se ascunde în trupul ei tot mai adânc.

Dnipro

Până ieri a fost viață

duceai dragostea în brațe de pluș

cuvintele se făceau vii
pe bănci se zbăteau păsări 
îți ciuguleau din palme și adormeai într-un somn fără de vise. Nimic nu te poate părăsi cu adevărat. 

Poți locui într-un abator sau într-un șantier gravat în pământ
raiul poate fi o conservă expirată, o pereche de bocanci ce au supraviețuit morții sau o scrisoare fără destinatar îngropată în largul mării. 

La metroul din oraș un violonist concertează sufletelor orfane. Un infinit rupt în bucăți și mestecat pe furiș este ca un sărut ce întârzie la nesfârșit. 
Nu poți fugi de dragoste așa cum nu poți fugi de moarte. 

Același circuit închis în care trăiești pe ascuns sub o mantie apăsătoare și pândești din spatele ferestrei locurile pe unde au trecut îngeri.

Viața pe nesfârșite

Iubesc felul în care frumusețea își descompune sufletul oamenii nu pricep cum un sărut poate trece de carne ca o ancoră 4D dezvelind substraturile adâncurilor și ultimii lor pereți cascade de păsări înoată pe sub piele

ne desparte macrocosmosul ca o fâșie subțire de sticlă dacă o ating mi-ar fi teamă că m-aș prăbuși în gol, în toate viețile anterioare și cea mai fragilă amintire cu mine s-ar topi în respirația unui nou născut.

Acolo unde nu umblă nimeni noaptea devine o singurătate cu străzi nesfârșite iar singura lumină aprinsă ar țâșni de la capătul lumii prin ceață și foc, ca-n filmele lui Tarkovsky.

Wet snow

Și parcă nu e atât de întuneric când te îmbrățișez, lumina erupe sălbatic în vis respir un aer ce nu mai există. Asculți o melodie din memorie, cineva a scos cuvintele și le-a ars.

Viața îmi e o rămășiță pe care o îmbrac când plec la culcare. Sărutul fantomă m-a închis definitiv în camera mea. Ce frumos ard acești solzișori de lumină dimineața pe stomacul gol. Mă desfac de păcate, sunt vie și înțeleg dragostea ca un om ce se topește în întregime. Iubim până la capăt, până când moartea se stinge și noi ne dezvăluim unul altuia, gravitația încetează. 

Plouă și ninge, acest soi de zăpadă fluidă se naște și moare la infinit. 

Iar eu caut frigul din păsări și îmi închipui zborul ca un fel de pradă stranie ce a învățat să-și iubească sfârșitul.

Omul care culege ploaie

Am început să plutesc. Cumva toate căutările se opreau odată cu glasul tău, ca un început de dimineață pe pământ rece. În patul meu se descălță toate umbrele. Mi-a șoptit îngerul să stau neclintită când vine întunericul, când toată dragostea se dizolvă în lacrimi. Ninge peste cei morți și nu vine nimeni să-i îngroape. 

Un șnur de viață se întunecă ca un sărut amestecat cu sânge. Sunt o fărâmă de praf și-n toată această constelație a nimicului, cineva a desenat o inimă vie. Un viscol tremură în pauza bătăilor de inimi. 

Dacă ai putea privi în sufletul meu, ai vedea răsăritul ca o bibliotecă cu o mie de sori. 

Frumusețea mea s-ar rupe și n-ar mai rămâne decât fâșii din ploi înghețate peste timpuri cu primăveri și lumini sugrumate în buncăre cu copii ascunși de mamele lor. 

Respiri miracolul unui univers cu minte lucidă, reconstruindu-și starea de conștiință la infinit. 

Cine iubește va învia, din vierme se va face zbor peste ape, semănând lumină peste umerii grei ai catedralelor cu trupul visat deasupra oceanelor cerești.

Mariupol

Și degetele ei cântau, clapele amestecate cu pământ scoteau totuși acea magie care îți trece prin suflet, precum împunsătura de sabie în coasta Răstignitului.   Astăzi pâinea se frânge pentru cei ce plâng departe de casele lor. Împărăția cerurilor este aici. 

Ești în Dumnezeu, cum n-ai mai fost vreodată. Îți simți respirația detașându-se de tine, ca un zid curgător 

să fii viu înseamnă să sângerezi cu toate insulele de meteoriți, cu tot cerul căzând ca o avalanșă de lacrimi deasupra timpurilor, peste lumi și cimitire, se nasc alți oameni. 

Durerea de a trăi, cu răni fără memorie, viu de-a pururi, printre frânturi de zile și rugăciuni. Peste un balcon bombardat atârna un zmeu deasupra morții. 

Cu dragoste pe moarte călcând. Un strat subțire ca zăpada ce vrea să ardă. Această graniță dintre război și dragoste este ca o grădiniță în flăcări.

Un copil scrie cu cretă peste nori.