marți, 8 aprilie 2014

Cel mai frumos poem

Iubito,
dezgrop stelele din pielea ta și le găsesc albe. Acolo unde sap eu,
se scrie cel mai frumos.
Umbra mea nu are nimic care să-i țină de urât.
Fiecare zi poartă numele tău și plouă ca într-un potop
în care Dumnezeu nu salvează pe nimeni.

Iubito, tu știi că cel mai frumos poem a murit
dar nu te temi să îl arăți lumii.



marți, 1 aprilie 2014

Despre Fericire

„Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii.” Antoine de Saint-Exupery

         Pentru mine a scrie despre fericire chiar este o provocare, cum spunea Graham Greem în romanul „The End of the Affair”: „Pain is easy to write. In pain we’re all happily individual. But what can one write about happiness?”.

De ce o provocare? Pentru că în viziunea mea absolutul nu poate încăpea în cuvinte, în momentul în care trasezi granițe perfecțiunii riști să o încarcerezi și locul ei nu e acolo, ci liberă și nespusă, doar trăită și atât. Cuvintele ucid poezia, asta știe orice poet, însă deocamdată nu avem un material mai bun de a transmite ceva (aici cred că muzica, pictura depășesc cuvintele) iar cuvintele noastre (scrise, rostite) sunt primele gratii în care așezăm frumusețea, cu toate că ea are super puterea de a învinge orice formă de restrângere și de a ieși victorioasă în toată splendoarea ei.
Fericirea este o stare netulburată, neclintită, în care trăiești până la culmile tale și înapoi, ca un întreg aflat în armonie neîntreruptă din întregul din care te-ai desprins. Este un moment (sau o eternitate) de revelație, în care îți găsești în sfârșit locul, menirea, scopul în acest univers, nu mai ești o fărămă de nisip care zace undeva la întâmplare sub razele calde ale soarelui și răcoarea plăcută a mării, ci, cumva te simți o parte conștientă de toată măreția la care participi și strălucești.
Îmi aduc aminte momentele de fericire absolută pe care le-am simțit (nu erau multe, dar erau suficiente pentru a merita să spun că am trăit) care nu porneau de nicăieri, ci pur și simplu se consumau ca o flacără misterioasă care se aprinde de la sine, fără nicio intervenție, fără nicio forțare: natural ca respirația.
Un astfel de moment, a fost în adolescență, când veneam de la școală către casă. Era începutul lunii decembrie. De afară părea că eram singură, dar eu eram în compania gândurilor mele, absorbită și totodată prezentă în realitatea celorlalți oameni pe lângă care treceam neobservată. Eram în două lumi simultan și nu știam care îmi aparține mai mult. Începea să ningă iar eu aș fi putut să merg un drum infinit, nu-mi păsa, nu exista nimic care să-mi tulbure starea de serenitate perfectă. Eram împăcată cu mine însămi, cu Dumnezeu, cu lumea.
Nu-mi puteam dori nimic mai mult, mă simțeam bogată și deasupra mea, cred că a fost cea mai frumoasă victorie: atunci a fost prima dată când m-am depășit, când am ajuns la mine cu adevărat.

Și de atunci, am știut că acea forță autentică, acea libertate supremă este o scânteie din sursa divină, care e cu mult superioară. Mi-a fost dat să „gust” pentru a mi se face sete, pentru a tânjii după acel moment de revelație, în care m-am simțit bună și utilă universului. De atunci, sămânța aceea a început să încolțească și eu să încolțesc în ea. Acum avem aceeași vârstă, aceeași luciditate. 

vineri, 28 martie 2014

STEGARUL

Eu vin și această lume pregătește întunericul pentru mila mea.

Nu m-ar fi născut nicio mamă,
dacă ar fi știut câte jocuri m-au părăsit.
Sufletul meu este un fetus bătrân care nu știe dacă pământul are și el
un pântec care să nască.
Mă plimb cu toată viața în avans.
Orice e potrivit la vârsta asta.

Dacă stau la masă, Dumnezeu îmi toarnă
în pahar, sete.
Dacă dorm, îngerul meu cel bun îmi dă
visul pe re-play și dimineața uită să mă trezească.

Dacă iubesc,
un demon își pune memento pe numele meu și i se pare frumos
cât timp

toate cuvintele lunecă din gura tatei
și lăcrimează.


sâmbătă, 22 martie 2014

24

La douăzeci și patru de ani, am totul sub forma unui vis
care stă de gardă. Nimic nu mai are nevoie de nimic,
soldații își lasă războiul, iubitele
și râd de nesfârșirea acestei lumi, care totdeauna o ia de la capăt când închizi ochii.
Nu poți surprinde drumul unui vierme, destinul lui când se va face mare
și pregătit pentru moartea altora.

Nu poți salva purtătorii de viețile lor, chiar și când ofilirile
se strâng buchet, e vorba despre aceeași frumusețe
căutând o ascunzătoare mai bună.


sâmbătă, 8 martie 2014

Cumulonimbus

Tristețea mea fuge din oameni,
ca dintr-o viață în care Dumnezeu se întoarce
și-și cere iertare.
La colțul străzii
un câine fredonează iarna cea mai lungă.
O cunosc.

Așa au ajuns anii mei,
să semene cu un hoț bun.
Tot ce se fură astăzi,
ajunge în seiful unui bătrân
care doarme
pe cea mai mare liniște.

Atunci poemul meu se odihnește.
Mușcă din mine și se satură.


sâmbătă, 1 februarie 2014

Nu-i uşor a scrie versuri

Aş putea să scriu poezie, dar oare cum ar fi să scriu despre poezie? De unde aş începe? Poezia ia naştere de la un anumit grad de conştientizare, citându-l pe Camil Petrescu „Câtă lucidiate, atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă”.  Aparent pare simplu, să scrii. Dar când tot procesul eşti tu, singurul care se scrie, fără cerneală, lucrurile se schimbă. Ce vedeţi voi este un material, ce văd eu este o dâră de sânge, care picură alimentând o inimă nesătulă.
A scrie poezie este în primul rând un act de curaj, ca şi cum te-ai pune în faţa unei oglinzi în care te poţi vedea aşa cum eşti, lipit de trupul tău pentru o vreme, suficient cât să atingi veşnicia; este un act de sinceritate, de cunoaştere, de recunoaştere şi de acceptare (poate chiar un soi de rezolvare). Cu aceleaşi cuvinte poţi construi la infinit o lume alternativă, până îţi iese. Asta îmi place când scriu, că am putere şi că sunt liberă, că am o „proprietate” la care nimeni nu-mi poate pune sechestru şi cel puţin este mai trainică decât mine. Dar, totuşi, cititorule, ai putea spune, că nu poţi locui într-o poezie, că nu te poţi înveli cu o poezie, că nu poţi dormi pe o poezie. Atunci, la ce-i bună, poezia asta? Nu ştiu, poate la ceea ce e bun un tablou, o muzică bună, o carte superbă sau orice altceva care uneori simţi că e adevărata ta casă.
Sunt multe feluri de a te hrâni, şi multe feluri de a rămâne flămând, într-o lume în care viaţa se concentrează pe umplerea unui stomac, cu tot felul de „rahaturi” inutile. De aceea cred că poezia merită şi ca întotdeauna va merita. Acolo, e ceva rupt din sufletul tău care continuă să trăiească şi după tine, aşa cum a trăit înaintea ta.
În ceea ce priveşete poetul, existenţa lui este părăsirea, fiindcă numai în acest fel poate trăi, prin asumarea singurătăţii, a clipei care îl lasă să se ducă (ori să seducă; sfatul meu, nu încerca niciodată să înţelegi un poet).
E foarte dificil să dai formă şi chip trăirilor, să sculptezi în material invizibil, e şi riscant pentru că jonglând cu cuvintele, rişti să le scapi, dar e fascinant momentul în care te prinzi într-o idee şi rămâi acolo, capturat ca într-o fotografie, pe care o poţi privi oricând (dacă ai face poză unui poem, oare cum ar arăta?); interesant este faptul că fiecare cititor/privitor găseşte acolo altceva, în funcţie de adâncimea lui. Încerc să nu forţez cuvintele, cu toate că am o plăcere deosebită să las cuvintele în durerea lor, să le testez limitele mai ales până unde şi cât pot duce. Cuvinte simple, da, ăsta e secretul, fiindcă ele nu-s pretenţioase şi pot îndura mult(e).    
Poetul este prin excelenţă un lucid, care vede lucrurile aşa cum sunt, nu aşa cum par, de aceea e etichetat drept ciudat şi de neînţeles. Imaginaţi-vă dacă dintr-o dată, toată lumea s-ar trezi cu ochii liberaţi de ceaţa superficialităţii, cam câtă fericire s-ar vedea pe chipurile lor?
Suntem prinşi în viaţă ca într-o pânză de paianjen, şi culmea nu moartea ne pune capăt ci existenţa însăşi, zbaterea pentru fericire. Şi lumea e frumoasă, tocmai pentru această zbatere fiindcă implică dedicare, talent, dăruire. Te dai lumii fiindcă şi lumea te-a dat. Asta e legea acestui univers. Eşti important, orice ai fi, oricâte bătăi au aripile tale în memoria uriaşă a acestei lumi. Nu te irosi. Priveşte fiecare lucru ca şi cum l-ai vedea prima dată, minunează-te! Frumuseţea este la orice pas, nu trebuie decât să fii atent. Ăsta e  poetul, omul care se minunează, care e atent, cu toate că de multe ori pare că e cu capul în nori.
Poezia mea e mai bună decât mine, cu siguranţă. Ea nu suferă, nu are decepţii, nu se gândeşte ce o să facă mâine la ora asta. Este completă. E ciudat cum în toată imperfecţiunea noastră putem crea ceva care să ne depăşească, ceva care să fie mai bun decât noi, sau cel puţin să simţim acest lucru. La fiecare poem scris, am impresia că n-aş mai putea scrie nimic niciodată, e o senzaţie de goliciune extremă, ca şi cum gata, s-au terminat toate cuvintele şi nu mai e nimic de spus, de scris. Dar se întâmplă un miracol, tot acest „nimic” pe care-l simt, e doar etapa de reflux, a mareei care se numeşte inspiraţie. Apoi te izbeşte, cu putere şi nu poţi face nimic, decât să aştepţi.


Eu cred că oricine poate scrie poezie, că poate scrie orice, singura condiţie e să fie sincer. De aici porneşte totul. Mă uit la mine, asta sunt, cum aş putea să scriu despre asta? Până unde rezist să mă privesc?

miercuri, 22 ianuarie 2014

Eyes to set kill

E ceva frumos la setea ta. 
Încerc să dau de timpul
în care îmi ascundeai trupul sub pătură,
să nu se frământe de prea multă boală.
Te iubeam cel mai mult la ora 15.00,
înainte să vii acasă, înainte să deschizi uşa,
să intri în cameră, să mă săruţi.
Te aşteptam ca un sâmbure în care încolţesc viermii iar
apoi fructul din jurul lor.
Totul era dulce.
Suflarea plămânilor tăi, 
amintindu-mi de ce cerul e singurul albastru
în care nu se poate pescui.
Eram muşcaţi din acelaşi rând de momeală,
în care ne întreceam sufletele uriaşe.
Creşteam odată cu universul
şi îi vorbeam despre cum se face dragoste.
Era de la sine înţeles că mărginirea e doar un sinonim
pentru „nu mai pot, adâncul în care m-a plămădit
 mama a ajuns până la mine şi nu voi scăpa”.
Aici mă termin.
Aici viaţa mă întrece,
mă jupoaie de tot ce am mai bun,
de tot ce am mai prost,
ca o tăietură care mă scoate în afara mea.
Acum am devenit un egoist, cu aripi.

Îngerii mă spală pe picioare şi mă urăsc.


când mǎ ridic pe vârfuri

pământul se stinge  buzele tale au venit firesc ca o umbrǎ din care i s-au desprins oameni.  Râvnesc pe vârfuri, dar carnea nu îmi ajunge ni...