sâmbătă, 10 mai 2014
marți, 8 aprilie 2014
Cel mai frumos poem
Iubito,
dezgrop stelele din pielea ta și le găsesc albe. Acolo unde sap eu,
se scrie cel mai frumos.
Umbra mea nu are nimic care să-i țină de urât.
Fiecare zi poartă numele tău și plouă ca într-un potop
în care Dumnezeu nu salvează pe nimeni.
Iubito, tu știi că cel mai frumos poem a murit
dar nu te temi să îl arăți lumii.
marți, 1 aprilie 2014
Despre Fericire
„Limpede
nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii.” Antoine de Saint-Exupery
Pentru mine a scrie
despre fericire chiar este o provocare, cum spunea Graham Greem în romanul „The
End of the Affair”: „Pain is easy to write. In pain we’re all happily
individual. But what can one write about happiness?”.
De
ce o provocare? Pentru că în viziunea mea absolutul nu poate încăpea în
cuvinte, în momentul în care trasezi granițe perfecțiunii riști să o
încarcerezi și locul ei nu e acolo, ci liberă și nespusă, doar trăită și atât.
Cuvintele ucid poezia, asta știe orice poet, însă deocamdată nu avem un
material mai bun de a transmite ceva (aici cred că muzica, pictura depășesc
cuvintele) iar cuvintele noastre (scrise, rostite) sunt primele gratii în care
așezăm frumusețea, cu toate că ea are super puterea de a învinge orice formă de
restrângere și de a ieși victorioasă în toată splendoarea ei.
Fericirea
este o stare netulburată, neclintită, în care trăiești până la culmile tale și
înapoi, ca un întreg aflat în armonie neîntreruptă din întregul din care te-ai
desprins. Este un moment (sau o eternitate) de revelație, în care îți găsești
în sfârșit locul, menirea, scopul în acest univers, nu mai ești o fărămă de
nisip care zace undeva la întâmplare sub razele calde ale soarelui și răcoarea
plăcută a mării, ci, cumva te simți o parte conștientă de toată măreția la care
participi și strălucești.
Îmi
aduc aminte momentele de fericire absolută pe care le-am simțit (nu erau multe,
dar erau suficiente pentru a merita să spun că am trăit) care nu porneau de
nicăieri, ci pur și simplu se consumau ca o flacără misterioasă care se aprinde
de la sine, fără nicio intervenție, fără nicio forțare: natural ca respirația.
Un
astfel de moment, a fost în adolescență, când veneam de la școală către casă. Era
începutul lunii decembrie. De afară părea că eram singură, dar eu eram în
compania gândurilor mele, absorbită și totodată prezentă în realitatea celorlalți
oameni pe lângă care treceam neobservată. Eram în două lumi simultan și nu
știam care îmi aparține mai mult. Începea să ningă iar eu aș fi putut să merg
un drum infinit, nu-mi păsa, nu exista nimic care să-mi tulbure starea de
serenitate perfectă. Eram împăcată cu mine însămi, cu Dumnezeu, cu lumea.
Nu-mi
puteam dori nimic mai mult, mă simțeam bogată și deasupra mea, cred că a fost
cea mai frumoasă victorie: atunci a fost prima dată când m-am depășit, când am
ajuns la mine cu adevărat.
Și
de atunci, am știut că acea forță autentică, acea libertate supremă este o
scânteie din sursa divină, care e cu mult superioară. Mi-a fost dat să „gust”
pentru a mi se face sete, pentru a tânjii după acel moment de revelație, în care m-am simțit bună și utilă universului. De atunci, sămânța aceea a început să încolțească și eu să încolțesc în ea. Acum avem aceeași vârstă, aceeași luciditate.
vineri, 28 martie 2014
STEGARUL
Eu vin și această lume pregătește întunericul pentru mila
mea.
Nu m-ar fi născut nicio mamă,
dacă ar fi știut câte jocuri m-au părăsit.
Sufletul meu este un fetus bătrân care nu știe dacă
pământul are și el
un pântec care să nască.
Mă plimb cu toată viața în avans.
Orice e potrivit la vârsta asta.
Dacă stau la masă, Dumnezeu îmi toarnă
în pahar, sete.
Dacă dorm, îngerul meu cel bun îmi dă
visul pe re-play și dimineața uită să mă trezească.
Dacă iubesc,
un demon își pune memento pe numele meu și i se pare
frumos
cât timp
toate cuvintele lunecă din gura tatei
și lăcrimează.sâmbătă, 22 martie 2014
24
La douăzeci și patru de ani, am totul sub forma unui vis
care stă de gardă. Nimic nu mai are nevoie de nimic,
soldații își lasă războiul, iubitele
și râd de nesfârșirea acestei lumi, care totdeauna o ia de la capăt când
închizi ochii.
Nu poți surprinde drumul unui vierme, destinul lui când se va face mare
și pregătit pentru moartea altora.
Nu poți salva purtătorii de viețile lor, chiar și când ofilirile
se strâng buchet, e vorba despre aceeași frumusețe
căutând o ascunzătoare mai bună.
sâmbătă, 8 martie 2014
Cumulonimbus
Tristețea mea fuge din oameni,
ca dintr-o viață în care Dumnezeu se întoarce
și-și cere iertare.
La colțul străzii
un câine fredonează
iarna cea mai lungă.
O cunosc.
Așa au ajuns anii mei,
să semene cu un hoț bun.
Tot ce se fură astăzi,
ajunge în seiful unui bătrân
care doarme
pe cea mai mare liniște.
Atunci poemul meu se odihnește.
Mușcă din mine și se satură.sâmbătă, 1 februarie 2014
Nu-i uşor a scrie versuri
Aş putea să scriu poezie, dar oare cum ar fi să scriu
despre poezie? De unde aş începe? Poezia ia naştere de la un anumit grad de
conştientizare, citându-l pe Camil Petrescu „Câtă lucidiate, atâta conştiinţă,
câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă”. Aparent pare simplu, să
scrii. Dar când tot procesul eşti tu, singurul care se scrie, fără cerneală,
lucrurile se schimbă. Ce vedeţi voi este un material, ce văd eu este o dâră de
sânge, care picură alimentând o inimă nesătulă.
A scrie poezie este în primul rând un act de curaj, ca şi
cum te-ai pune în faţa unei oglinzi în care te poţi vedea aşa cum eşti, lipit
de trupul tău pentru o vreme, suficient cât să atingi veşnicia; este un act de
sinceritate, de cunoaştere, de recunoaştere şi de acceptare (poate chiar un soi
de rezolvare). Cu aceleaşi cuvinte poţi construi la infinit o lume alternativă,
până îţi iese. Asta îmi place când scriu, că am putere şi că sunt liberă, că am
o „proprietate” la care nimeni nu-mi poate pune sechestru şi cel puţin este mai
trainică decât mine. Dar, totuşi, cititorule, ai putea spune, că nu poţi locui
într-o poezie, că nu te poţi înveli cu o poezie, că nu poţi dormi pe o poezie.
Atunci, la ce-i bună, poezia asta? Nu ştiu, poate la ceea ce e bun un tablou, o
muzică bună, o carte superbă sau orice altceva care uneori simţi că e adevărata
ta casă.
Sunt multe feluri de a te hrâni, şi multe feluri de a
rămâne flămând, într-o lume în care viaţa se concentrează pe umplerea unui
stomac, cu tot felul de „rahaturi” inutile. De aceea cred că poezia merită şi ca
întotdeauna va merita. Acolo, e ceva rupt din sufletul tău care continuă să
trăiească şi după tine, aşa cum a trăit înaintea ta.
În ceea ce priveşete poetul, existenţa lui este părăsirea,
fiindcă numai în acest fel poate trăi, prin asumarea singurătăţii, a clipei
care îl lasă să se ducă (ori să seducă; sfatul meu, nu încerca niciodată să
înţelegi un poet).
E foarte dificil să dai formă şi chip trăirilor, să
sculptezi în material invizibil, e şi riscant pentru că jonglând cu cuvintele,
rişti să le scapi, dar e fascinant momentul în care te prinzi într-o idee şi
rămâi acolo, capturat ca într-o fotografie, pe care o poţi privi oricând (dacă
ai face poză unui poem, oare cum ar arăta?); interesant este faptul că fiecare
cititor/privitor găseşte acolo altceva, în funcţie de adâncimea lui. Încerc să
nu forţez cuvintele, cu toate că am o plăcere deosebită să las cuvintele în
durerea lor, să le testez limitele mai ales până unde şi cât pot duce. Cuvinte
simple, da, ăsta e secretul, fiindcă ele nu-s pretenţioase şi pot îndura
mult(e).
Poetul este prin excelenţă un lucid, care vede lucrurile
aşa cum sunt, nu aşa cum par, de aceea e etichetat drept ciudat şi de
neînţeles. Imaginaţi-vă dacă dintr-o dată, toată lumea s-ar trezi cu ochii
liberaţi de ceaţa superficialităţii, cam câtă fericire s-ar vedea pe chipurile
lor?
Suntem prinşi în viaţă ca într-o pânză de paianjen, şi
culmea nu moartea ne pune capăt ci existenţa însăşi, zbaterea pentru fericire.
Şi lumea e frumoasă, tocmai pentru această zbatere fiindcă implică dedicare,
talent, dăruire. Te dai lumii fiindcă şi lumea te-a dat. Asta e legea acestui
univers. Eşti important, orice ai fi, oricâte bătăi au aripile tale în memoria
uriaşă a acestei lumi. Nu te irosi. Priveşte fiecare lucru ca şi cum l-ai vedea
prima dată, minunează-te! Frumuseţea este la orice pas, nu trebuie decât să fii
atent. Ăsta e poetul, omul care se
minunează, care e atent, cu toate că de multe ori pare că e cu capul în nori.
Poezia mea e mai bună decât mine, cu siguranţă. Ea nu
suferă, nu are decepţii, nu se gândeşte ce o să facă mâine la ora asta. Este
completă. E ciudat cum în toată imperfecţiunea noastră putem crea ceva care să
ne depăşească, ceva care să fie mai bun decât noi, sau cel puţin să simţim
acest lucru. La fiecare poem scris, am impresia că n-aş mai putea scrie nimic
niciodată, e o senzaţie de goliciune extremă, ca şi cum gata, s-au terminat
toate cuvintele şi nu mai e nimic de spus, de scris. Dar se întâmplă un
miracol, tot acest „nimic” pe care-l simt, e doar etapa de reflux, a mareei
care se numeşte inspiraţie. Apoi te izbeşte, cu putere şi nu poţi face nimic,
decât să aştepţi.
Eu cred că oricine poate scrie poezie, că poate scrie
orice, singura condiţie e să fie sincer. De aici porneşte totul. Mă uit la
mine, asta sunt, cum aş putea să scriu despre asta? Până unde rezist să mă
privesc?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
când mǎ ridic pe vârfuri
pământul se stinge buzele tale au venit firesc ca o umbrǎ din care i s-au desprins oameni. Râvnesc pe vârfuri, dar carnea nu îmi ajunge ni...
-
N-am nimic de adulmecat. Pielea mi-e aspră, vinișoarele duc războiul acesta neînțeles al plecărilor. Te caut precum gândul care pornește ...
-
Problematica ştiinţifică abordată şi scopul demersului de cercetare Am ales să dezbat în cadrul acestei lucrări o temă controversată, zi...
-
În poemul acesta se vorbește despre viața mea. Zidul lumii care trece prin mine și uneori plânsul. Am atâta loc să scriu alb și monoton...






