miercuri, 25 iunie 2014

Acrilic

E mai bine să știi că n-ai nimic de pus peste viață
că într-un fel totul se așează peste noi ca într-o îmbrățișare perfectă, în care
simți mintea celuilalt gonind în mintea ta.
Prin degetele lui se scruge lumea, nici eu nu am scăpare.

În visul meu plouă și oamenii înfiază morminte, ajung să le iubească
ca și când ar fi din trupul lor. Apoi le căsătoresc cu alte trupuri iar moartea
respiră ușurată.

Lumea pe care o știm noi
se va sfârși
când mamele își vor privi-n ochi fiii și fiicele și nu-i vor recunoaște.
Dragostea pe care o știm noi se va sfârși
când nu va mai fi niciun motiv pentru sărut. Când totul se va fi secat între oameni.
Iubiții se vor descălța de pantofii lor și vor umbla pe sânge.
Va fi singura lecție despre suprafață, despre credință și despre dragoste.

Atunci, abia atunci
toate lacrimile se vor întoarce în oamenii lor preferați.

sâmbătă, 21 iunie 2014

Sfârșit

Urc, urc cu întrerupere.
Mă adăpostesc cu sângele la vedere, hrănesc brutele din palmă,
mă recunosc ca într-o oglindă cu miez descompus.
Totul se ucide în gândul lui Dumnezeu.

Minutul asta are muzica lui, sufletul lui, crima lui.
E atâta culoare în respirația ta
și numai eu o văd.
Nu trece mult timp, pe care îl ținem în brațe și spunem că
este al nostru. Atât avem despre noi și nimeni nu știe.

Am făcut o biserică în care să trăim
ca doi muritori în care viitorul nu moare.
Acolo este duminică în fiecare zi.


Atât am apucat să știu despre viață.


luni, 9 iunie 2014

Sunt frumoasă

și dacă mai aștepți puțin, întunericul
face coajă pe tăcerea mea. După aceea, sunt cea mai netedă femeie,
care se mută într-un gând
cu toate valizele ei de-o viață.
Sunt frumoasă
și nu am nimic de astâmpărat la această frumusețe.
Cadavrele curg
în lacrimi
până nu mai rămâne nimic de plâns. Până s-a plătit totul
și lumea își învață moartea pe de rost.

Sunt femeia
cea mai răpită din anotimpul ei.


vineri, 6 iunie 2014

Din galeria cu pietre care nu lovesc

s-a întâmplat să cred că
genunchii mei neascultători au rămas o cărare pe care nimeni
nu îndrăznește să umble. Nimeni nu îndrăznește să mă ducă în spate.
Lumina e prea grea și nu poate fi ținută
nici deasupra, nici dedesubt.
Cine înțelege cadavrul din care cad ce ajunge să se furișeze în mine?
Instinctul meu este femeia care face dragoste
cu moartea de gardă. De câte ori alerg cu ochii înțepați
îmi aduc aminte că ulcerul are gust de viață și e suportabil.

Secret mai mult drum, oaselor acestuia. Nu obosesc, decât atunci când
soarele este înghițit de lumina lui și noaptea
se uită.

S-a întâmplat să mă
trezesc în acest vis și de atunci să tot dorm.

marți, 8 aprilie 2014

Cel mai frumos poem

Iubito,
dezgrop stelele din pielea ta și le găsesc albe. Acolo unde sap eu,
se scrie cel mai frumos.
Umbra mea nu are nimic care să-i țină de urât.
Fiecare zi poartă numele tău și plouă ca într-un potop
în care Dumnezeu nu salvează pe nimeni.

Iubito, tu știi că cel mai frumos poem a murit
dar nu te temi să îl arăți lumii.



marți, 1 aprilie 2014

Despre Fericire

„Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii.” Antoine de Saint-Exupery

         Pentru mine a scrie despre fericire chiar este o provocare, cum spunea Graham Greem în romanul „The End of the Affair”: „Pain is easy to write. In pain we’re all happily individual. But what can one write about happiness?”.

De ce o provocare? Pentru că în viziunea mea absolutul nu poate încăpea în cuvinte, în momentul în care trasezi granițe perfecțiunii riști să o încarcerezi și locul ei nu e acolo, ci liberă și nespusă, doar trăită și atât. Cuvintele ucid poezia, asta știe orice poet, însă deocamdată nu avem un material mai bun de a transmite ceva (aici cred că muzica, pictura depășesc cuvintele) iar cuvintele noastre (scrise, rostite) sunt primele gratii în care așezăm frumusețea, cu toate că ea are super puterea de a învinge orice formă de restrângere și de a ieși victorioasă în toată splendoarea ei.
Fericirea este o stare netulburată, neclintită, în care trăiești până la culmile tale și înapoi, ca un întreg aflat în armonie neîntreruptă din întregul din care te-ai desprins. Este un moment (sau o eternitate) de revelație, în care îți găsești în sfârșit locul, menirea, scopul în acest univers, nu mai ești o fărămă de nisip care zace undeva la întâmplare sub razele calde ale soarelui și răcoarea plăcută a mării, ci, cumva te simți o parte conștientă de toată măreția la care participi și strălucești.
Îmi aduc aminte momentele de fericire absolută pe care le-am simțit (nu erau multe, dar erau suficiente pentru a merita să spun că am trăit) care nu porneau de nicăieri, ci pur și simplu se consumau ca o flacără misterioasă care se aprinde de la sine, fără nicio intervenție, fără nicio forțare: natural ca respirația.
Un astfel de moment, a fost în adolescență, când veneam de la școală către casă. Era începutul lunii decembrie. De afară părea că eram singură, dar eu eram în compania gândurilor mele, absorbită și totodată prezentă în realitatea celorlalți oameni pe lângă care treceam neobservată. Eram în două lumi simultan și nu știam care îmi aparține mai mult. Începea să ningă iar eu aș fi putut să merg un drum infinit, nu-mi păsa, nu exista nimic care să-mi tulbure starea de serenitate perfectă. Eram împăcată cu mine însămi, cu Dumnezeu, cu lumea.
Nu-mi puteam dori nimic mai mult, mă simțeam bogată și deasupra mea, cred că a fost cea mai frumoasă victorie: atunci a fost prima dată când m-am depășit, când am ajuns la mine cu adevărat.

Și de atunci, am știut că acea forță autentică, acea libertate supremă este o scânteie din sursa divină, care e cu mult superioară. Mi-a fost dat să „gust” pentru a mi se face sete, pentru a tânjii după acel moment de revelație, în care m-am simțit bună și utilă universului. De atunci, sămânța aceea a început să încolțească și eu să încolțesc în ea. Acum avem aceeași vârstă, aceeași luciditate. 

când mǎ ridic pe vârfuri

pământul se stinge  buzele tale au venit firesc ca o umbrǎ din care i s-au desprins oameni.  Râvnesc pe vârfuri, dar carnea nu îmi ajunge ni...