„Limpede
nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii.” Antoine de Saint-Exupery
Pentru mine a scrie
despre fericire chiar este o provocare, cum spunea Graham Greem în romanul „The
End of the Affair”: „Pain is easy to write. In pain we’re all happily
individual. But what can one write about happiness?”.
De
ce o provocare? Pentru că în viziunea mea absolutul nu poate încăpea în
cuvinte, în momentul în care trasezi granițe perfecțiunii riști să o
încarcerezi și locul ei nu e acolo, ci liberă și nespusă, doar trăită și atât.
Cuvintele ucid poezia, asta știe orice poet, însă deocamdată nu avem un
material mai bun de a transmite ceva (aici cred că muzica, pictura depășesc
cuvintele) iar cuvintele noastre (scrise, rostite) sunt primele gratii în care
așezăm frumusețea, cu toate că ea are super puterea de a învinge orice formă de
restrângere și de a ieși victorioasă în toată splendoarea ei.
Fericirea
este o stare netulburată, neclintită, în care trăiești până la culmile tale și
înapoi, ca un întreg aflat în armonie neîntreruptă din întregul din care te-ai
desprins. Este un moment (sau o eternitate) de revelație, în care îți găsești
în sfârșit locul, menirea, scopul în acest univers, nu mai ești o fărămă de
nisip care zace undeva la întâmplare sub razele calde ale soarelui și răcoarea
plăcută a mării, ci, cumva te simți o parte conștientă de toată măreția la care
participi și strălucești.
Îmi
aduc aminte momentele de fericire absolută pe care le-am simțit (nu erau multe,
dar erau suficiente pentru a merita să spun că am trăit) care nu porneau de
nicăieri, ci pur și simplu se consumau ca o flacără misterioasă care se aprinde
de la sine, fără nicio intervenție, fără nicio forțare: natural ca respirația.
Un
astfel de moment, a fost în adolescență, când veneam de la școală către casă. Era
începutul lunii decembrie. De afară părea că eram singură, dar eu eram în
compania gândurilor mele, absorbită și totodată prezentă în realitatea celorlalți
oameni pe lângă care treceam neobservată. Eram în două lumi simultan și nu
știam care îmi aparține mai mult. Începea să ningă iar eu aș fi putut să merg
un drum infinit, nu-mi păsa, nu exista nimic care să-mi tulbure starea de
serenitate perfectă. Eram împăcată cu mine însămi, cu Dumnezeu, cu lumea.
Nu-mi
puteam dori nimic mai mult, mă simțeam bogată și deasupra mea, cred că a fost
cea mai frumoasă victorie: atunci a fost prima dată când m-am depășit, când am
ajuns la mine cu adevărat.
Și
de atunci, am știut că acea forță autentică, acea libertate supremă este o
scânteie din sursa divină, care e cu mult superioară. Mi-a fost dat să „gust”
pentru a mi se face sete, pentru a tânjii după acel moment de revelație, în care m-am simțit bună și utilă universului. De atunci, sămânța aceea a început să încolțească și eu să încolțesc în ea. Acum avem aceeași vârstă, aceeași luciditate.
