“Se întâmplă ca decorurile să se prăbuşească. Trezire,
tramvai, patru ore de birou sau de uzină, masă, tramvai, patru ore de muncă,
masă, somn şi luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă în acelaşi ritm —
iată un drum pe care îl urmăm cu uşurinţă aproape tot timpul. Dar într-o zi ne
pomenim întrebându-ne „pentru ce?”
Intro: Acest text este un soi de work in progress, de aceea n-am reușit
decât să-l încep; în fiecare zi aș putea adăuga câte ceva: o idee, o impresie,
o frustrare, un gând care să merite sau.... nu.
Nu mi-am propus să ofer definiții sau cercetări în ceea ce privește
succesul și/sau eșecul. Rândurile care urmeză nu reprezintă decât viziunea mea
personală, deci nu aștept ca cititorul să fie de acord cu ceea ce cred (și am
încercat să coagulez sub gluga acestor cuvinte).
Într-o lume în care toți dorim să reușim, eșecul este
necesar și în consecință funcțional. Cum ar arăta o lume în care toți am fi
fericiți? Utopică și dureros de îngustă, ca să nu spun că durata ei ar depăși
probabil cu o fracțiune de milisecundă bătaia de aripă a unei păsări colibrii;
în primul rând pentru că toți oamenii se află într-o relație de interdependență
unii față de alții, adică fericirea/nefericirea ta, este în legătură cu fericirea/nefericirea
mea.
Oamenii care au trăit acum 1000 de ani sunt în legătură
cu oamenii zilelor noastre și cu oamenii de după zilele noastre, din punct de
vedere istoric, geografic și social (omul de afaceri X, cu cerșătorul de la
colțul străzii): toți avem în comun cel puțin un singur aspect: suntem pionii
aceluași joc, care se numește viață și în consecință ne influențăm reciproc, în
calitate de date ale aceleiași probleme. De ce ne-ar interesa bunăstarea celor
din jur? Probabil mulți ar afirma că din spiritul generozității și al
altruismului, pe când în începuturile ei, grija pentru cei mai „nenorociți de
soartă” pornea de la un interes pur și simplu egoist- dacă lor le este foarte
rău, nici nouă nu ne va fi foarte bine.
Indiferent de ceea ce am găsit, niciun sistem politic nu
a reușit să ne facă pe toți fericiți, sau măcar mulțumiți de nivelul nostru de
trai, acest lucru ar fi ideal, cu toate că asta ar însemna normalitate și din
păcate majoritatea sunt nefericiți și în consecință nemulțumiți de felul în
care trăiesc; de faptul că idealurile lor sunt undeva așezate într-o vitrină de
sticlă, iar ei trecători care privesc. Cred că individul este suma a ceea ce
societatea vrea de la el (concretizată prin ceea ce alţi indivizi/sisteme
sociale vor de la el: familie, şcoală, comunitate, loc de muncă etc.) şi ceea ce el însuşi doreşte de la sine, aici
aflându-se într-o postură eternă de compromis: chiar dacă vrea şi are toate
aptitudinile necesare să se facă pictor, n-are decât, e liber; dar cu posibilitatea de a rămâne falit de
„amorul artei” şi cum azi nu mai e romantic să nu ai bani... mulţi dintre cei care
ar putea să creeze ceva valoros sunt nevoiţi să aleagă între a supravieţui şi a
trăi (bine).
Munca e bună, dar
când nu mai ai timp de sufletul tău şi al altora, ce faci? Unde găseşti acel echilibru,
între tine şi ceilalţi? Faţă de cerinţele societăţii, avem două alternative: le
acceptăm (ne conformăm, acceptând mijlocele legitime prescrise de societate
pentru a le atinge cum ar fi: absolvirea unei forme de învăţământ şi încadrarea
într-un loc de muncă) sau le ignorăm (prin modalităţi precum: inovare,
evaziune, retragere sau rebeliune)
Dar cum măsurăm succesul? Societatea noastră (cea de
toate zilele) tinde să pună mai degrabă preţ pe cât (produce individul) şi mai
puţin pe cum ajunge la rezultatul dorit. Lumea te „judecă” după aparenţe. Un
elev bun, este cel care are un carnet cu note bune şi foarte bune. Este clasat
după performaţa pe care o are. Creativitatea o fi importantă, dar să nu treacă
de convenţional, să nu şocheze.
Rezultatul contează, nu (prea) şi mijloacele.
Zilele astea, după ce am
citit o postare în legătură cu principiul meritocrației și dacă într-adevăr
acest concept există nu doar în tratatele de sociologie, m-am gândit că merită
să abordez acest subiect. În calitate de tânăr care se străduiește să-și
depășească condiția, să fie mai mult decât a fost programat, pot s-o spun (cu
toată teoria și experiența până la care am ajuns în momentul de față) că este
dificil și aproape imposbil să te realizezi într-o țară în care un indvid este
apreciat din punct de vedere cantitativ și nu calitativ, în funcție de
resursele materiale și fianciare și nu de preocupările intelectuale/culturale.
Vrei să ai un loc de muncă
demn de pregătirea ta, aplici CV-uri, mergi la concurs și descoperi cu stupoare
că nu contează câte articole științifice ai publicat, sau că ai o diplomă de
performanță științifică în domeniu, pur și simplu ești prea “în afara”
standardelor stabilite de majoritatea angajatorilor. Dezamăgirea crește când
vezi că apar în față persoane care pe lângă faptul că nu au o pregătire în
domeniu sunt angajate pe baza unor recomandări sau “calități” căutate de
angajator (cum ar fi orientarea politică, religioasă etc.) care n-au niciun
punct în comun cu profesionalismul. Și culmea, ți se mai spune și în față:
“știi, noi nu avem voie să scriem în anunț, dar adevărul e că avem nevoie de o
persoană de confesiunea cutare”. Consider că demnitatea, cu toate nu are număr
de cont este mult mai importantă decât suma tuturor lucurilor peste care se
așează praful.
Atunci
stai și te întrebi, mai merită să rămâi în această țară? Evident că odată cu
nivelul pregătirii și pretențiile cresc (un loc de muncă stabil și cât de cât
bine plătit) dar în România, din păcate, un tânăr este învățat să nu aibă
pretenții, ci dimpotrivă să se mulțumească cu puțin.
Tinerii sunt oare
încurajați să își aducă aportul în folosul acestei țări? Răspunsul meu
este: nu. Cei care rămân sunt fie prea optimiști, fie prea realiști să constate
că de fapt lumea aceasta întreagă nu este decât un circuit care se alimentează
din noi și cu noi: și că de fapt oriunde ai merge, ești forțat să te “consumi”
pentru ca ceva să funcționeze cât de cât sau deloc.
Plec acum sau plec mai târziu? Aceasta e
întrebarea. Până una alta, am să mă delectez cu un nou capitol din „Ființă și
Timp” de Martin Heidegger.
