De-a lungul istoriei, oamenii s-au aflat într-o continuă competiție pentru spațiu: mai întâi în scopul asigurării subzistenței, apoi pentru a obține un loc în care să îți poată consuma energia. Vorbim în acesr sens, de un soi de darwinism social, o luptă permanentă a indivizilor pentru spațiu.
În
lucrarea „Construirea societăţii”, Anthony Gidderns susţine că domeniul de
studiu principal al ştiinţelor sociale, nu este nici experienţa individului ca
actor social, nici existenţa unei forme de societate în totalitatea ei, ci
practicile sociale ordonate în spaţiu şi timp. A fi o fiinţă umană, înseamnă a
fi un agent intenţionat, care are atât motive pentru acţiunile care le
întreprinde cât şi argumente pentru acţiunile sale (chiar dacă minte în
legătură cu aceste motivaţii). Nu putem privi acţiunea, în afara timpului sau
spaţiului în care se desfăşoară. De asemenea dacă dorim să înțelegem un om,
nu-l putem separa de contextul fizic și social deoarece individul poartă în el
universul în care trăiește.
Conceptul de societate, provine din
latinescul „societas”, însemnând „întovărăşire”, „unire”, un mod organizat de
existenţă în sfera fenomenelor vieţii, respectiv o organizare a
comportamentului uman în forme precum: familie, proprietate, ierarhie,
teritoriu comun etc.
Personalitatea
nu este o entitate izolată, dimpotrivă, este o entitate socială, care depinde
de: interacţiune socială, reacţia din partea celorlaţi, recunoaştere din partea
celorlalţi şi fiind conştientă de existenţa celorlaţi, în această manieră,
individualul şi socialul, se află într-o relaţie de interdependenţă una faţă de
alta. De asemenea intelectul şi psihicul persoanei se dezvoltă în mod diferit
în funcţie de tipul de societate respectiv spaţiul în care fiinţează.
Spaţiul
în care trăim ne „dresează” instinctele, emoţiile (capacitatea de exprimare a
acestora, în special), conduita, mentalitatea, starea psihică în ultima
instanţă. Citându-l pe sociologul francez Emile Durkheim, “Individul este opera societăţii”,
dar acestă operă are nevoie de o formă, în care să prindă contur.
În
momentul în care un membru al societăţii atentează la ordinea acesteia, este
sancţionat în funcţie de gravitatea încălcării normei; aceeaşi infracţiune putând
fi pedepsită diferit în funcţie de tipul istoric sau spaţiul de care aparţine
individul (caracterul relativ al devianţei), de exemplu în anumite state individul
poate fi sancţionat mai sever (numai datorită faptului că a avut neşansa de a
se naşte în acel loc) cum ar fi țările în care pedeapsa capitală este legitimă
(Iran, Pakistan, Arabia Saudită, Irak, China, SUA etc.) respectiv ţările
musulmane care încă sunt guvernate după legea talionului (aici vorbim şi de
factorul religiozitate).
Cumva,
indivizii îşi modelează conduita în funcţie de locul în care se află, aspect
care ne duce cu gândul la una din tezele formulate de Charles Darwin (în lucrarea
sa „Originea Speciilor”), potrivit căruia supravieţuirea nu este determinată de
forţă (organismele cele mai puternice) sau de inteligenţă (knowlege is the
power), ci de factorul adaptabilitate, adică capacitatea indivizilor de a
funcţiona sau a se conforma mediului de care aparţin.
Dacă
privim societatea ca o imensă „pânză de paianjen” am putea constata că
indivizii sunt prinşi în mrejele ei, cu scopul de a fi „transformaţi” şi până
la urmă ”devoraţi” de „acest monstru”. Aceasta este varianta pesimistă asupra
societăţii, însă putem privi această „mrejă” şi din perspectivă optimistă: ca
spaţiu de siguranţă (până la acţiunea monstrului) pentru individ, acesta fiind
protejat, paradoxal, împotriva căderii şi alienării. Nu spunea, oare Durkhiem,
în lucrarea sa „Despre sinucidere” („Le sucide”), că tocmai această slăbire a
legăturii dintre individ şi societate are ca efect alienarea lui, şi în fond
auto-eliminarea lui (prin sinucidere)? Secretul stă probabil în măsura cu care
societatea prinde individul în mrejele sale, dacă-l ţine prea strâns- individul
„moare”, dacă-l lasă prea liber, individul „cade”, ambele cazuri au la urma
urmei acelaşi efect: eliminarea individului din sistem, ceea ce pentru orice
societatea n-ar fi de dorit să se întâmple, având în vedere ca ea însăşi este o
sumă de indivizi, iar orice pierdere (la nivel micro) implică un cost (la nivel
macro).
Până
în secolul XVIII, societatea era una a suveranităţii, adică suveranul (regele,
împăratul etc.) avea „drept de viaţă şi de moarte” asupra individului , şi în
raport cu puterea, supusul nu e de drept „nici viu, nici mort”, ci oarecum
neutru din punct de vedere a vieţii şi a morţii (Foucault, 2009) şi abia prin
graţia suveranului căpăta însuşirea de viu sau eventual mort. Înainte de epoca
modernă, cel puţin înainte de apariţia închisorii (ca instituţie menită a
corecta conduitele prin disciplină severă) trend-ul în materie de pedeapsă era
„ortopedia morală” publică: individul torturat şi ucis în faţa mulţimii, prin a
cărui eliminare se credea (la vremea respectivă) că elimina răul, desurajând în
acest mod şi reapariţia lui.
Treptat,
dreptul de suveranitate, sau dreptul clasic este înlocuit de dreptul nou, a
cărui principiu consta în „a-i face pe oameni să trăiască şi de a-i lăsa să
moară”(la ora actuală, societatea încă
funcţionează după acest principiu, adică
ne oferă îndeajuns să supravieţuim şi
suficient ca să nu murim), cu alte cuvinte se poate observa accentul care de
data aceasta cade pe viaţă, explicaţia fiind de ordin pur economic: ce are societatea de căştigat dacă elimină
individul nedorit? răul nu este extirpat
odată cu el, dimpotrivă ea pierde o forţă de muncă, un contribuabil, un membru
în care cândva a investit (prin socializare, educaţie), în plus cum poate
elimina societatea răul prin rău, cum poate pedepsi crima prin crimă; oare
societatea nu pare a se răzbuna mai degrabă decât a pedepsi? În acest sens îşi
face aparţia în scenă, un mecanism aparte, de reeducare şi resocializare,
considerat la vremea respectivă (secolul XVIII) drept o pedeapsa blândă pentru
nelegiuitor dar bună şi pentru societate: închisoarea cu avantajele şi
dezavantajele specifice, în măsura în care puterea sau autoritatea descoperă
omul din criminal, care trebuie disciplinat şi transformat prin practici
penitenciare şi criminologice (Foucault, 2005). În aceste condiţii ia naştere
societatea discipinară, foarte evidentă încă de la începutul secolului XIX- în
penitenciar, azilul psihiatric, casa de corecţie, stabilimentul de educare
supravegheată şi parţial în spitale; în care individul este supus programului,
disciplinei, formării, îndoctrinării, chiar spălării creierului; închisoarea
(instituţie disciplinară prin excelenţă), spitalul, şcoala, locul de muncă-
toate acestea având rolul de a şlefui indivdiul până când acesta va deveni
opera perfectă (în viziunea societăţii).
În
societatea disciplinară individul nu este decât un subiect plasat dintr-un
mediu închis în altul, fiecare cu reguli proprii: întâi în familie, apoi în
şcoală, armată, fabrică, din când în când în spital, evantual în închisoare şi
în final probabil în azil.
Lăsând
la o parte instituţia închisorii, ca aparat punitiv specific societăţilor
civilizate (care spre deosebire de pedepsele aplicate prin aplelul la tortură,
menite a condamna corpul, ea vizează pedepsirea sufletului, luând indiviului
ceea ce deţine el mai scump: libertatea), voi dezvolta câteva idei şi despre o
altă instituţie totală şi anume azilul descris de Goffman (în „Aziluri”) şi de
Ken Kesey (În „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, roman cu valenţe sociologice,
în care răsună strigătul de luptă al individului, strivit de legile absurde ale
societăţii), punând accent pe elemente ce ţin de spaţialitate, control,
disciplină, libertate etc. La un moment dat, un personaj al romanului lui
Kesey, susţine: „lumea aceasta... aparţine celor puternici! Ritualul existenţei
noastre vizează fortificarea celor puternici prin sfâşierea celor slabi”,
aspect care sugerează balanţa puterii înclinată în favoarea celor puternici.
După
al II-lea Război Mondial, societatea disciplinară a intrat în criză, fiind
învechită şi necesitând înlocuirea cu alt model, vorbim de societatea
controlului, în care ne regăsim noi astăzi. Toate instituţiile care au
proliferat în societatea disciplinară, cum ar fi: penitenciarul, şcoala,
spitalul, fabrica; la ora actuală au intrat în declin, iar reformele demarate
nu fac decât să le prelungească agonia; noua forţă menită să înlocuiască
societatea disciplinară este societatea de control, cu ea venind şi o serie de
instituţii cu scopul de a le înlocui sau cel puţin ca alternativă: de exemplu
probaţiunea şi munca în folosul comunităţii ca alternativă la închisoare; îngijirea
la domiciliu ca alternativă la spital şi azil, pedagogia Waldorf şi altele ca
alternativă la şcolile de tip tradiţional etc.
Dacă
ar fi să facem o paralelă între societatea disciplinarităţii şi cea a
controlului, am putea observa că: în societatea disciplinară, individul nu este
decât o semnătură, un nume, sau un număr matricol, pe când în societatea de
control, individul este o cifră (CNP-ul este identiatatea sa, numărul după care
este recunoscut); în societatea disciplinară, banii sunt o expresie palpabilă
(monede şi bacnote), de vreme ce în societatea controlului, banii constituie o
expresie intangibilă (cont bancar, carduri), individul societăţii disciplinare
avea un caracter rigid (deplasarea în timp şi spaţiu era mai dificilă), în
schimb individul societăţii controlului este caracterizat de felixibilitate (el
poate transcede spaţiul şi timpul- prin intermediul tehnologiei, care-i permite
să fie acolo unde şi când este nevoie).
Societatea
controlului, apelează la toate tipurile de tehnologii pentru a supraveghea,
domina şi manipula individul, de genul cipurilor RFID (Radio Frecvency
Identification Device), astfel încât persoanele care au cipuri implantate în
piele sau ataşate actelor de identitate, cadrurilor bancare sau articolelor de
îmbrăcăminte purtate, sunt monitorizate permanent, un risc în ceea ce priveşte
libertatea şi intimitatea personală. În ideea de a monitoriza permanent şi prin
toate mijloacele acţiunile membrilor săi, societatea contemporană a devenit una
a controlului, respectiv o imensă închisoare fără gratii astfel încât toţi
suntem consideraţi suspecţi.
Am
putea privi societatea în care trăim ca un sistem cu gratii invizibile, în care
indivizii sunt prinşi cu/fără voinţa lor şi dau un exemplu ilustrativ- ca nişte
hamsteri care odată ce intră în roată şi încep să alerge, se pot opri cu greu, ameţind
în prezenţa unei lumi pe care n-o văd decât în mişcare. Societatea este pretutindeni,
simultan cauză şi efect al interacţiunilor sociale dintre indivizi, manifestând
o influenţă de tip bilateral: societatea modifică/influenţează individul şi
individul influenţează societatea.
Bibliografie
Ashley,
D., Orenstein, D.M. (1990). Sociological Theory: Classical Statements.
Second
Edition. Boston:
Allyn and Bacon.
Deleuze,
G. (1990). Post-Scriptum Sur Les Sociétés Des Contrôle. L’autre journal, nr.1.
Durkheim, E. (1993). Despre
sinucidere. Iaşi : Institutul
European.
Farganis,
J. (1993). Reading in Social Theory: The Classic Tradition to Post-Modernism.
New York: McGraw-Hill.
Foucault,
M. (2009). Trebuie să apărăm societatea: cursuri rostite la College de
France:
(1975-1976). Ediţia a 2-a.
Cluj-Napoca: Idea. p.189-213.
Foucault,
M. (2005). A supraveghea şi a pedepsi: naşterea închisorii. Piteşti:
Paralela 45.
Giddens,
A. (1984). The Constitution of Society. Los Angeles: University of
California Press.
Goffman,
E. (2004). Aziluri: eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici
şi a altor
categorii de persoane
instituţionalizate. Iaşi: Polirom.
Kesey,
K. (2008). Zbor deaspura unui cuib de cuci. Iaşi: Polirom
Ritzer,
G. (1992). Sociological Theory. Third Edition. New York: McGraw-Hill.
Simmel,
G. [1903]
(1950). The Metropolis and Mental Life. New York: Free Press
Simmel,
G. (1976). The Stranger. New York: Free Press
Simmel,
G. (2008). Sociological Theory. 7th ed. New York: McGraw-Hill.
Simmel,
G. (1990). The Philoshopy of Money. Second Edition. London: Routledge.
