în ziua când mama s-a gândit că i-ar sta bine cu un copil
care nu plânge când face curat. Mi-a spus că s-a obişnuit cu tăcerea mea şi că
mă poate creşte mai bine decât o morgă. Am înţeles-o perfect.
„M-ai dat spre viaţă, mamă?!”
Nu ştiu cine cu cine s-a iubit până să fiu femeia cu mănuşi
călătoare. Trupul meu e fragmentat de la bibliotecă până la biserică.
În cerul meu sfinţii sunt cititori fideli de singurătate.
Mamă, de ce
în toate fotografiile cu mine eu nu apar?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu