Chiar dacă Cristi nu e aici l-am visat în cea mai bună lume care ar trebui să existe

În ‘96 Cristi (fratele mai mic al tatei) a murit după ce s-a aruncat de la etajul patru, sărind prin fereastră. De aproape treizeci de ani mi-e frică să mă privesc în cioburi.

Curând camera lui s-a făcut o pasăre ce visa sǎ-și taie din aripi.

Nu împlinisem nici șapte ani, când am ascultat pentru prima dată cuiele înflorind în lemnul singurătății. 

Era prea multă lume doar eu culegeam flori

ele intrau înapoi în pământ și nu mai aveau să fie văzute vreodată. 

Nu știam că poezia poate fi o promisiune care are puterea să treacă dincolo.

Viața are o groapă comună pentru toți iar sinucigașii sunt lepădați în capătul cimitirului. Dar în lumea asta se judecă dupǎ mintea oamenilor, iar ei nu știu câtă dragoste poate plânge în ochii unui copil. 

Nu puteam să vărs lacrimi, căci moartea era vie și lacrimile ei nu au niciun gust care să poată fi încercat.

Cristi avea douăzeci și unu de ani neîmpliniți și trupul lui frumos primea deja botezul pământului. 

I-am păstrat cărțile preferate uneori făceam avioane din hârtie și coloram cuvinte pentru lumea lui. Am scris cu degetul retezat pe toate ușile de la morgă dar dragostea nu mi-a răspuns. 

Să fii îndrăgostit e ușor, să iubești e atunci când am înțeles cǎ Dumnezeu mi-a dat o foaie albă pe care să pot săruta cel mai frumos rai pentru Cristi.