Nu-i uşor a scrie versuri

Aş putea să scriu poezie, dar oare cum ar fi să scriu despre poezie? De unde aş începe? Poezia ia naştere de la un anumit grad de conştientizare, citându-l pe Camil Petrescu „Câtă lucidiate, atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă”.  Aparent pare simplu, să scrii. Dar când tot procesul eşti tu, singurul care se scrie, fără cerneală, lucrurile se schimbă. Ce vedeţi voi este un material, ce văd eu este o dâră de sânge, care picură alimentând o inimă nesătulă.

A scrie poezie este în primul rând un act de curaj, ca şi cum te-ai pune în faţa unei oglinzi în care te poţi vedea aşa cum eşti, lipit de trupul tău pentru o vreme, suficient cât să atingi veşnicia; este un act de sinceritate, de cunoaştere, de recunoaştere şi de acceptare (poate chiar un soi de rezolvare). Cu aceleaşi cuvinte poţi construi la infinit o lume alternativă, până îţi iese. Asta îmi place când scriu, că am putere şi că sunt liberă, că am o „proprietate” la care nimeni nu-mi poate pune sechestru şi cel puţin este mai trainică decât mine. Dar, totuşi, cititorule, ai putea spune, că nu poţi locui într-o poezie, că nu te poţi înveli cu o poezie, că nu poţi dormi pe o poezie. Atunci, la ce-i bună, poezia asta? Nu ştiu, poate la ceea ce e bun un tablou, o muzică bună, o carte superbă sau orice altceva care uneori simţi că e adevărata ta casă.

Sunt multe feluri de a te hrâni, şi multe feluri de a rămâne flămând, într-o lume în care viaţa se concentrează pe umplerea unui stomac, cu tot felul de „rahaturi” inutile. De aceea cred că poezia merită şi ca întotdeauna va merita. Acolo, e ceva rupt din sufletul tău care continuă să trăiească şi după tine, aşa cum a trăit înaintea ta.

În ceea ce priveşete poetul, existenţa lui este părăsirea, fiindcă numai în acest fel poate trăi, prin asumarea singurătăţii, a clipei care îl lasă să se ducă (ori să seducă; sfatul meu, nu încerca niciodată să înţelegi un poet).

E foarte dificil să dai formă şi chip trăirilor, să sculptezi în material invizibil, e şi riscant pentru că jonglând cu cuvintele, rişti să le scapi, dar e fascinant momentul în care te prinzi într-o idee şi rămâi acolo, capturat ca într-o fotografie, pe care o poţi privi oricând (dacă ai face poză unui poem, oare cum ar arăta?); interesant este faptul că fiecare cititor/privitor găseşte acolo altceva, în funcţie de adâncimea lui. Încerc să nu forţez cuvintele, cu toate că am o plăcere deosebită să las cuvintele în durerea lor, să le testez limitele mai ales până unde şi cât pot duce. Cuvinte simple, da, ăsta e secretul, fiindcă ele nu-s pretenţioase şi pot îndura mult(e).    

Poetul este prin excelenţă un lucid, care vede lucrurile aşa cum sunt, nu aşa cum par, de aceea e etichetat drept ciudat şi de neînţeles. Imaginaţi-vă dacă dintr-o dată, toată lumea s-ar trezi cu ochii liberaţi de ceaţa superficialităţii, cam câtă fericire s-ar vedea pe chipurile lor?

Suntem prinşi în viaţă ca într-o pânză de paianjen, şi culmea nu moartea ne pune capăt ci existenţa însăşi, zbaterea pentru fericire. Şi lumea e frumoasă, tocmai pentru această zbatere fiindcă implică dedicare, talent, dăruire. Te dai lumii fiindcă şi lumea te-a dat. Asta e legea acestui univers. Eşti important, orice ai fi, oricâte bătăi au aripile tale în memoria uriaşă a acestei lumi. Nu te irosi. Priveşte fiecare lucru ca şi cum l-ai vedea prima dată, minunează-te! Frumuseţea este la orice pas, nu trebuie decât să fii atent. Ăsta e  poetul, omul care se minunează, care e atent, cu toate că de multe ori pare că e cu capul în nori.

Poezia mea e mai bună decât mine, cu siguranţă. Ea nu suferă, nu are decepţii, nu se gândeşte ce o să facă mâine la ora asta. Este completă. E ciudat cum în toată imperfecţiunea noastră putem crea ceva care să ne depăşească, ceva care să fie mai bun decât noi, sau cel puţin să simţim acest lucru. La fiecare poem scris, am impresia că n-aş mai putea scrie nimic niciodată, e o senzaţie de goliciune extremă, ca şi cum gata, s-au terminat toate cuvintele şi nu mai e nimic de spus, de scris. Dar se întâmplă un miracol, tot acest „nimic” pe care-l simt, e doar etapa de reflux, a mareei care se numeşte inspiraţie. Apoi te izbeşte, cu putere şi nu poţi face nimic, decât să aştepţi.

Eu cred că oricine poate scrie poezie, că poate scrie orice, singura condiţie e să fie sincer. De aici porneşte totul. Mă uit la mine, asta sunt, cum aş putea să scriu despre asta? Până unde rezist să mă privesc?

Eyes to set kill

E ceva frumos la setea ta. 

Încerc să dau de timpul

în care îmi ascundeai trupul sub pătură,

să nu se frământe de prea multă boală.

Te iubeam cel mai mult la ora 15.00,

înainte să vii acasă, înainte să deschizi uşa,

să intri în cameră, să mă săruţi.

Te aşteptam ca un sâmbure în care încolţesc viermii iar

apoi fructul din jurul lor.

Totul era dulce.

Suflarea plămânilor tăi, 

amintindu-mi de ce cerul e singurul albastru

în care nu se poate pescui.

Eram muşcaţi din acelaşi rând de momeală,

în care ne întreceam sufletele uriaşe.

Creşteam odată cu universul

şi îi vorbeam despre cum se face dragoste.

Era de la sine înţeles că mărginirea e doar un sinonim

pentru „nu mai pot, adâncul în care m-a plămădit

 mama a ajuns până la mine şi nu voi scăpa”.

Aici mă termin.

Aici viaţa mă întrece,

mă jupoaie de tot ce am mai bun,

de tot ce am mai prost,

ca o tăietură care mă scoate în afara mea.

Acum am devenit un egoist, cu aripi.

Îngerii mă spală pe picioare şi mă urăsc.

Nod

Simt apăsare.

Între mine şi celălate femei

trec corăbii cu turişti care vizitează liniştea dintre mări.

Lumea asta se va îmbarca cu noi cu tot

într-o moarte bună.

Până atunci învăţăm despre soare în cioburi moi, care se topesc.

Frumuseţea

are miezul unui bisturiu care se plimbă pe piele.

Trebuie să încapă în cel mai mic ochi şi

să se adune din apele pământului ca dintr-un trup lichid

care trage la mal.

Mi-a mai rămas puţină tandreţe de turnat în pahare,

puţine gânduri sorbite cu limbi sticloase.

Înghit rugină iubitule

iubirea ta e un curs de acoperit gropi,

cu truda unei păsări care-şi face cuibul în drum.

Sunt cuvinte care n-au habar despre oameni, care trec dintr-o inimă în alta

şi se fac pietre.

Poem Neutru

Mi-am dat seama că m-am născut singură
în ziua când mama s-a gândit că i-ar sta bine cu un copil
care nu plânge când face curat. Mi-a spus că s-a obişnuit cu tăcerea mea şi că
mă poate creşte mai bine decât o morgă. Am înţeles-o perfect.
„M-ai dat spre viaţă, mamă?!”
Nu ştiu cine cu cine s-a iubit până să fiu femeia cu mănuşi
călătoare. Trupul meu e fragmentat de la bibliotecă până la biserică.
În cerul meu sfinţii sunt cititori fideli de singurătate.

Mamă, de ce
în toate fotografiile cu mine eu nu apar?

Ultimul 0

M-am adaptat morţii,

în cuvinte simple. Merg prin viaţă şi-i vorbesc despre fiii ei îndrăgostiţi

ca de un pământ în care se aruncă cu săbii.

Moartea mea nu-mi cere de mâncare,

nu mă aşteaptă cu patul făcut şi nici nu mă sperie

dimpotrivă, împărţim aceaşi lingură, acelaşi acoperiş, acelaşi pat

chiar şi când iubesc,

stă lipită de mine, de sânul meu şi sângerăm împreună.

Dragostea este adepta femeii cu riduri,

care îşi face oglindă în fiecare tristeţe

şi zâmbeşte cu oboseală.

Mai departe stă scris, că păcatul nu este decât un adevăr

cu umbră

care se întinde peste lume să vadă până unde întunericul este

demn de întinderea sa.

Sunt o păpuşă cu ghem care slăbeşte de câte ori intru în cameră

să aprind becul.

Atunci moartea se odihneşte cu ochii mei.

Foame

Înţeleg

privirea de animal rupt, ce se ţine de umbra stăpânului

ca de o viaţă în care se cântă lumii despre foame.

Înţeleg că întunericul îmi rămâne prea mic să pun capăt

acestor oase în care oboseala a înaintat.

Toate rănile necuprinse în suflet au trecut de floarea vârstei

şi-mi cerşesc milă.

Înţeleg tinereţea ca un lup sfârşit care iubeşte

şi se face tot mai singur până dispare din memoria cărnii cu urlet cu tot.

Sunt despărţită de dorul meu

în singurul întuneric care mă face limpede.