Templul

Rătăcesc cu gândul obosit.

Am atins moartea

și nimic nu mi-a tremurat înlăuntrul inimii. Nici măcar o suflare.

Un înger locuiește în lumină.

Mi-a văzut sufletul, șters ca o ceară ce i-a picurat pe mânecă

toată viața.

Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc

peste sufletul meu

ca o mână caldă

dezvelind stele.

jumătatea mea dezăpezită

ne lăsăm dragostea să ne soarbă în aglomerație,

ne desprindem de umbre,

în metrouri,

pe străzi.

Suntem tandri și sfidători pe unde rătăcim,

pe unde lăsăm

un colț de lumină și câteva bucățele de pâine

nimeni nu va veni în urma noastră să ne ungă rănile.  

O parte din trupul meu este

crestat în marginea oglinzii. Ochii tăi mă văd

până unde coboară întunericul,

până unde zăpada atinge  

acea goliciune adâncă de care se prind cuvintele

și vidul acestei vieți.

dar eu pornesc pe acest drum lung
îți întind mâna în singurătate

îți întind frigul și ploaia,

ca într-o promisiune sfântă. 

cardio

nu te lipi de inimi

s-ar putea să cazi în lacrima

visului tău

fotografie

Erai tânăr și visător. Stingeai viața printre femei și scrum de țigară.

Dacă era frig și ningea tu aveai mâinile calde, ca o picătură de soare îmblânzind

străzile pustii din oraș. Nimic rău în ochii tăi calzi,

nimic care să înceteze pe timpul nopții.

Iubeam cum priveai în gol, cum priveai fix în locul care se deschidea ca o ușă întărită prin legături metalice într-un moment care dezvălea primele slăbiciuni ale dimineții. Îmi amintesc că te rugai

singur pe drumul tău

ocolind cele mai comune cărări.

Când ai murit, nu ai fost nici singur

nici îndoliat. Doar alții te-au plâns și te-au dus în locul

unde răurile se opresc. Unde păsările se adună-n

liniște.

Te-a atins viața și atât a fost.

Acum dormi într-un pat care nu este al tău.

Pui capul pe o pernă care cade într-un vis

îmbrățișând lumină

și întuneric

iar eu

te visez cum uzi florile și zâmbești.

Nu spui nimic, ești desculț în zăpadă

îndurând frumusețea care

pălește-n gândul meu. 

anotimpuri lucide

când pun capul pe pernă

îmi desfac visele,

tu adormi pe-o parte

privind îngerul din fereastră.

m-ai spus că poezia nu ține de suflet

că noi nu avem nici har, nici lumină, nici întuneric destul ca să

pășim în ele ca-ntr-un templu vast,

cu aripi proaspăt ieșite din noroi.

umblăm tăcuți,

mâinile noastre făcute din rouă

și ceva ascuțit

să ne aducă aminte că nu suntem decât resturi

dintr-o visare

pieces heart

în această iarnă

voi lăsa frigul înlăuntru

șoaptele tale se vor face calde, aburind geamurile. Dacă te țin în brațe simt că încap în mine și dincolo de ziduri. Simt că pot merge pe vârfuri, când se lasă întunericul

n-am nicio teamă

toate aceste trăiri se nasc

din carne și din ceva ce nu putem intui doar din vârful buzelor.

Viața îmi este slăbiciune și vină și moarte.

O fantasmă a propriei mele iubiri. Adâncimea în care mă întorc

să adun pietre și să scufund orice vis tulburat

de neliniște.

Îmi umezesc sufletul în palmele tale.

vineri

azi

mi-a rămas gândul că inima ta  este în loc cald

unde norii se adună-n liniște

pot umple lumea cu zăpadă și alte lucruri care scad în timp

când mor se duc în alte locuri unde anotimpurile se sting

pe întuneric

nimeni nu poate trasa granița dintre iubire și singurătate

într-un fel fiecare drum în care pășim este

căptușit

pe dinlăuntru ca o fiară sublimă

cu aripi și solzi, cu viață și moarte

așa suntem de vii

întru bunătatea frământărilor