Metamorphosis

Nu mai am nimic de ascuns, am intrat în noapte cu inima sângerând. Șoptești un poem pereții se strâng în jurul tău ca o haită flămândă aluneci în vis într-o lume întunecată cu gheare făcute să mângâie și apoi să rupă 

din tine bucăți. 

Ridurile erup frumos sub concealer, niagare ascunse plesnesc în farmecul nopții, eu pot renaște și muri în același timp miliarde de atomi se dezintegrează și ard miliarde de fantome microscopice. 

Am ieșit din beznă, lumina se întinde pe chipul meu șters de ruj, de eyeliner, de gura ta nemiloasă. Femeia din oglindă își acoperă lacrimile cu mâinile arse, slabă și ostenită ca un calvar călcat de mulțimi de miriapode 

misterul feminității e să iubești când nu mai poți, bolnavă și moartă când frumusețea se topește fără s-o simți.

Și zbori ca o sirenă căreia i-au crescut aripi.

Femeia cu îngeri

În depărtări își vărsa tinerețea 

din fântâni în palme, sorbea din apă rece iar 

gânduri nedeslușite curgeau în adâncurile pământului 

astăzi, mult mai bogat cu inima ei. 

Tot ceea ce este mai feminin în această lume, învăluind-o ca o liniște frumoasă prin care treceai atunci când îți săruta fruntea și merele cele mai coapte cădeau din pomii raiului. 

O iubeam ca pe primul meu leagăn dinainte de naștere, ca o icoană în care mi-am privit îngerul dezlănțuind furtuni grele. 

Și ajungi să iubești mormintele 
aprinzi lumânări 
încălzești sărbătorile 
mai ai puțină dragoste cât să înduri frigul pogorât atât de departe de lumina celor dragi

de-acum ai inima întreagă înstelând cerul cu sfinți.

Pale blue eyes

De mică am lustruit frumusețe, mă închipuiam o călătoare într-o lume ferecată cu păsări de la răsărit la apus trupul meu invizibil ca un izvor de apă neagră pentru toate florile pământului viu ca un cireș nenăscut, degetele mele pătând pântecele mamei de parcă ea creștea înlăuntrul meu 

un cosmos rotund și iubitor locuind în camera de gardă a îngerilor 

se făcea că mama era plină de râvnă și mica inimă vie tremura la gândul că s-ar putea risipi într-o secundă ucigașă dar

cuvântul nu poate fi tăiat din pântece dacă va fi cumva smuls va aștepta în doliu eternitatea 

the final countdown 

până când Dumnezeu va rândui o altă mamă care să-l nască.

Corpus

Vine o zi în care să te ridici la capătul cuvintelor e ca și cum atingerea s-ar săvârși cu ferestrele deschise mâna mea adormind în mâna ta când granițele se desfac ca la moartea unui sărut sublim 

strălucim în multiverse

poate că într-o lume paralelă timpul meu s-a sfârșit deja iar cuvântul acesta își trage respirația precum stelele moarte ce îndrăznesc să lumineze încă ochilor noștri târzii 

nu mai știu dacă viața mea este o insulă locuită sau un simptom pentru o boală incurabilă

în vis sunt mai vie ca atunci când mă trezesc și umblu printre oameni

îți desenez dragostea ca dintr-un pom copt unde fructele dulci putrezesc totdeauna primele iar umbrele se întorc înapoi în oameni și nimeni nu se îndură să le mai privească o dată măcar 

dar deja s-a făcut dimineață și plouă sinistru.

Beautiful vintage hearts

Câteodată nu mai am nimic de spus. Ferestrele se închid pe dinăuntru ca niște cochilii cu dinți. 

Dimineți solitare din care soarele mușcă câte puțin, lumina arde pe piele. 
Te joci în părul meu 
din degetele tale picură întuneric
în grădini florile sângerează 
mă întreb cât de bătrân poate ajunge un suflet 
cu unii oameni nu mai vorbim niciodată. Tot ceea ce iubești se va smulge cândva în ceruri îndepărtate 
va fi liniște când teama va dispărea, când cimitirele vor croșeta trupuri noi peste cei morți și cine a iubit mai mult 
va umbla cu inima la vedere
viu de-a pururi

Îmi închipui dragostea ca o matrioșcă care se ascunde în trupul ei tot mai adânc.

Dnipro

Până ieri a fost viață

duceai dragostea în brațe de pluș

cuvintele se făceau vii
pe bănci se zbăteau păsări 
îți ciuguleau din palme și adormeai într-un somn fără de vise. Nimic nu te poate părăsi cu adevărat. 

Poți locui într-un abator sau într-un șantier gravat în pământ
raiul poate fi o conservă expirată, o pereche de bocanci ce au supraviețuit morții sau o scrisoare fără destinatar îngropată în largul mării. 

La metroul din oraș un violonist concertează sufletelor orfane. Un infinit rupt în bucăți și mestecat pe furiș este ca un sărut ce întârzie la nesfârșit. 
Nu poți fugi de dragoste așa cum nu poți fugi de moarte. 

Același circuit închis în care trăiești pe ascuns sub o mantie apăsătoare și pândești din spatele ferestrei locurile pe unde au trecut îngeri.

Viața pe nesfârșite

Iubesc felul în care frumusețea își descompune sufletul oamenii nu pricep cum un sărut poate trece de carne ca o ancoră 4D dezvelind substraturile adâncurilor și ultimii lor pereți cascade de păsări înoată pe sub piele

ne desparte macrocosmosul ca o fâșie subțire de sticlă dacă o ating mi-ar fi teamă că m-aș prăbuși în gol, în toate viețile anterioare și cea mai fragilă amintire cu mine s-ar topi în respirația unui nou născut.

Acolo unde nu umblă nimeni noaptea devine o singurătate cu străzi nesfârșite iar singura lumină aprinsă ar țâșni de la capătul lumii prin ceață și foc, ca-n filmele lui Tarkovsky.