Fântâna cu bănuți de argint

Chipul unei femei tinere se oglindește în apă. Aș putea fi eu, dar chipul meu nu poate fi detașat de ligamentele vii ce susură într-o limbă nepământească 

căci ele nu pot fi surprinse de cei ce văd doar cu ochii, nici atinse cu mâinile, nici măcar sărutate. În mine se nasc cei mai înalți munți, nu-i pot opri, la fel cum nu pot opri iubitorii de înălțimi să le cucerească desculți. La fel cum nu pot pune granițe morții, s-o închid într-un sicriu de plumb, să-i dau drumul în adâncuri și să înghit cheia. 

Aș vrea ca după sfârșitul meu să pot învia cu sămânța cuvântului germinând în puf de cristal peste oasele mele săpate-n lumină, ca niște tranșee galactice în care s-a plouat patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Iar după terminarea tot acestui timp, aș ruga un heruvim să pună degetul, să miște inima vieții ca într-însa dragostea să se așeze ca într-un cuib cu ouă nemuritoare.

Te rog, Doamne, nu mai scrie în zori

Înger, îngerașul meu, câteodată îmi vine să dărâm pereții ăștia invizibili cu mâinile goale. Nu mai am nimic, cavități îngropate în doliu, pământ mușcat și risipit peste toți ochii ce au orbit lumea asta. 

Aștept ploaia de lumină, gânduri înghițite care trec dintr-un om în altul, generații la rând. O fiară ce mușcă din toți și nu are niciodată pântecul sătul. 

Am ațipit puțin. Se făcea că aveam un cățel și mi-a fugit din brațe alergând către subsolul unei clădiri splendide, cerul nesfârșit ca o oglindă strălucea în soare. Într-o secundă, ceasul de veghe al îngerului s-a oprit, oglinda s-a spart iar milioane de cioburi ucigașe se împrăștiau peste clădire, cu oamenii în ea și cățelul meu prins înăuntru. Am plâns pentru toți, că nu mai era nimeni să poată fi salvat. Am plâns pentru mine că am rămas acolo, vie în durere. 

Oamenii să își privească sufletul, să-l atingă, să știe că e real, răstignit într-un colț de Golgotă plutitor deasupra unei Panthalassa a lacrimilor și este teribil de însetat. Sufletul îngrădit în stele versus suflul cenușii seamănă cu întunericul, împarte aceeași inima ca doi siamezi ce nu pot trăi nici împreună, nici separați. 

Apoi m-am trezit și am intrat în camera copilului meu privindu-l ce dulce dormea.

Умань

O tânără mămică cu fetița ei dorm în fiecare noapte nedespărțite. În zori, soarele risipit în tunel înjunghie în vis. 

Păsări de metal se prăbușesc peste oraș. Bruma cerului amestecat cu lumină cern un cântec de leagăn. Un înger își smulge aripile, ceasul de veghe s-a sfârșit.

Vine o vreme când dragostea se dezlegă de moarte și umblă în pantofiorii unui copil.

Mamă, de ce în dimineața asta toate păsările tac?

Catharsis

Inima mea șchiopătează. Sub  cămașa ierbii, un fluture își visează zborul, când va fi mare va naviga regatul cu flori, le va iubi până la moarte și moartea va străluci în frumusețe. Căci viața lui este scurtă, topind ochii soarelui ca vata din zahăr. Îmi cad degetele, nu știu cum să le potrivesc peste sufletul tău. 

Aș putea fi o fantomă care alege să se nască într-un trup nou, fără memorie 
în timp ce lumea se prăbușește 

eu cresc ca un fir de lumină în jurul unui rubin.

Îngerul meu umblă-n opinci

Un înger iscălește în locul meu când se crapă de ziuă își ia cuvintele în desăgi și le dă de pomană, că altfel cum îți poți sătura sufletul dacă nu dai din ce n-ai.

Visul ierbii-i ca un cavou fără mort. Că așa-i datina p-aici, pui moartea să moară în locul tău și no, ai treabă bugăt, n-ai timp de hodină.

Îngerul meu grăiește-n limba pădurii, cutreieră hotarele morilor, închină cu tăți sătenii. Când nu-l văd mere și cântă la ceteră. Dar nu-i bai, inimă sfântă lasă-mă să iubesc să mi se stingă dorul. 

Viața e un luminiș ce vânează tăt ce capătă și din căpătate se trece așe iute ca abia apucă să-ți sie dragă.

Risipiri în frontul de Est

Când dispari de pe fața pământului cu tinerețea smulsă ca niște pantofi scoși din oameni, îți visezi restul vieții, copiii nenăscuți, dragostea ca un vehicul de mântuire în care n-ai să mai urci. Cineva sus operează un bisturiu cu îndemânare scoțând totul la suprafață. Te vezi viu ca o arsură pe suflet. Dumnezeu devine clar, e prima dată când îl vezi, poți să-L atingi și cuvintele sunt trase din trupul lor. 

Inima morții nu simte nimic, niciodată. Ești ca-ntr-un tablou de Dali, cu mecanisme plutitoare în forma unui ceasornic ce strânge în jurul lui universul întreg, se așterne liniște ca într-un vis frumos privești cerul și ochii limpezesc perdeaua zorilor. 

Eroi dați uitării pe pământul înghițit de cruci și rugăciuni  zgâriind noroiul uscat. 

Cineva umblă în furtună, are numele îngerului meu. Oamenii se șterg ca într-o pânză neclară, păianjeni noi ies în lumină cerul își vărsă sângele. 

La un moment dat devine imposibil sa despărți sufletul tău de sufletul altora, tentacule uriașe ca niște magnolii înflorite pentru puțin cad în neștire peste locul ce nu va fi aflat niciodată.

Dimineața, iubind

La urma urmei nu suntem decât prăpastia dintre îngeri. O jumătate de cărămidă ce se visa locuită și sfărâmată în restul zilelor. Iubim roua sângelui, crestăm cuvinte în praf cu degete fantomă. 

Aș putea să duc sufletul tău deasupra apei. Ca o pasăre fluidă ce îngenunchează la țărm. Sub ape un sărut sângerează. 

Dumnezeu îmi vorbește iar eu am buze fără granițe.În visul meu se sfințește lumină. 

Pot să jur că o dată am auzit o perlă plângând când cineva o smulgea din carnea ei. 

Am să despart lacrimile cu un toiag iar poate atunci dragostea își va culca îndrăgostiții înapoi în stele.