Până când degetele mele vor muri

în gustul acestui vis cu zǎpadǎ.

Nu, niciodată nu suntem în siguranță. 

Viața nu este decât o durere ce respiră adânc 

acești plămâni de hârtie şi sângele nostru ca o cerneală 

ce pătează în alte trupuri albe, apăsătoare un fior viu.

Photo credits: Aleksandra Osuch, Pinterest.

Terminal lucidity

cum ar trebui sǎ fie finalul unui om fericit 

în momentul acela neprevăzut când plouă insațiabil 

și bucăți uriașe de picături cristalizate se simt cum lovesc pe piele caldă, tulburătoare. 

Acei ochi cosmici și liniștea ca o alternativă de respirație

dacǎ are sens să scrii un poem despre chipul unui necunoscut (care s-a întâmplat să stea la aceeași coadă cu tine, să-i dai voie să treacă în fața ta, iar el să te refuze amabil) tu să roșesti cu inimă fierbinte și vinovată pentru că ai îndrăznit să te privești în el ca într-o oglindă din carne apoi ai murit și lumea întreagă s-a dizolvat cu tot cu viteza ei 

uneori nu ai nevoie de nicio atingere, 

cineva îți zâmbește subtil hramul acestui pământ din care numai tu i-ai sorbit cu adevărat din suflet

și felul tău de-a fi pe deplin conștient și vulnerabil ori de câte ori transpiri 

P O E ZI E.

Photo credits: Pinterest. 

Nu este suficient să supraviețuiești pentru a fi viu

Aceasta e viața pe care am primit-o după puterile mele. Nimic spectaculos, doar mormane de cărți ce au murit cu mult timp în urmă. N-am izbutit sǎ salvez viața mea din alte pagini ori viața cuiva drag și pierdut în arhivele complete cu numele celor dispăruți.

Invadez lumea cu acest suflet de granițǎ. 

Un om este încă un munte viu și după moarte, doar durerea obișnuiește sǎ disparǎ din plămânii lui fizici apoi frumusețea începe sǎ sǎ–şi facă loc, sǎ se răspândească ca un cancer galactic strălucind în jurul acestor mâini desprinse de carne. 

Nimic nu e mai metafizic decât moartea

cineva mătură în sufletul tău o toamnă, apoi o iarnă splendidă și poeme apăsătoare. 

Probabil cǎ plouǎ la capătul vieții, tulburător de frumos și firesc ca un somn ce se împotrivește în propriul sǎu corp. Faci eforturi, încerci să nu mai adormi, dar aluneci și e foarte ușor să treci prin toate aceste forme şi granițe

când cineva întreabă de tine este un semn de dragoste

cum ai muşca din proprii tăi dinți. 

Şi treci prin oameni și înveți cum este să respiri în ei 

viu și adesea netulburat. 

——

Un câine latră dincolo de gardul deschis al acestei lumi.

Photo credits: Forget Me Not by Alexxander Dovelin.

(cum) rescriu din minte nopțile mele fantastice cu Bulgakov

puse bine într-o sticluță  încăpătoare, în care am salvat ceva timp, bănuți vechi, cuvinte arse iar apoi vată îmbibată în parfum vintage. 

Sufletul meu este un ecou muritor plin de suflete, amorțit de viață și de ce nu un bărbat veșnic fidel unei obsesii unice, neterminate. 

Parcă cărțile nu mai au margini, cumva singura realitate făcută să îndure miezul oamenilor ce încape perfect într-un poem decupat cu nasturi și gravitație. În felul acesta suntem în fiecare zi aceeași și diferiți, inspirând în fiecare secundă misterul ce poate fi imaginat numai de către cei aleși. 

Iubește bucăți din mine, aceste bucăți fantastice și interioare făcute să crească neîndurător doar noaptea.

Photo credits: Anna Tkacheva (Pinterest).

Sângelui nostru de graniță

înflorind la stânga Tisei 
dinspre Ucraina —
un sat eremit 

coloane verzi, arcuite de vânt 

și păduri din nordul sihastru 

în deal rodind semeț cetatea albă 

lui Dumnezeu 

cu maluri vechi, nisipoase 
udând tâmple și infinituri.

(maghiară: Pálosremete, ucraineană: Ремета), 

Prima atestare documentară: 1363 (Remete). 

Sursa foto 1: Remeți în Harta Iosefină a Comitatului Maramureșului, 1782-85.

Sursa foto 2: Ioan Cupcea. 

When we will be good enough to shine

My mon told me about that summer I was born, I can still smell the freshly coated vintage wallpaper with a red hat lady in the living room. 

My first favorite memories were made in a small 500 sqft communist apartment in a gray neighborhood that my utterly young parents used to rent.

I was growing old dreaming about the life beyond bricks and noise. It was surely a fantastic world worth keeping in the craving mind of a lion.  

My times alone have made me understand introspection. A lost friend, possibly imagined 

in a sequence of words flourish between hardcovers. 

My hands are simple, the only elegance I can endure these raining days is a juvenile clumsy heart.

I’ve always loved to pass by unnoticed, such a sweet relief when you get to see others while you’re kept a secret. 

I’m so glad God did not make me beautiful in an aesthetic sense, yet perfectly common. Nothing to distract the eyesight around me. 

The best part is to see the beauty that resists to shine through the lens. Only sparkles when time comes for those who desire to seek it.

Photo credits: Pinterest. 

My stray cat has an invisible friend

tamed and lovable 
such idea of a cute soulful little human 

that usually comes once in a lifetime

my dear whitewashed furry friend is old and blind 

maybe more than 90 years in human years 

instead his missing eyeballs I’m seeing a road of blueberry bushes and a small everlasting tree in an everlasting home

if people would age like cats do

I’d love to be such an invisible friend

cuddling a silent cry every night before bedtime.

Photo credits: Pinterest.