Pasărea cameleon

Mâinile tale miroseau a sfârșit,

un pustiu ce apasă resemnările zilei, care până ieri mângăiau tăcut

*

în casă

îngerul de lumină și-a pus lacătul deoparte să închidă alte lumi

alți ochi ferecați în stele

*

o să-ți adun cuvintele
și cele nespuse

semănate-n răuri tulburi

*

viața ta s-a scos la mal

iar tu ai pășit desculț la capătul lumii fără să mai privești înapoi

cu inima subțire,

patul mușcând din singurătate,

fără să mai deschizi geamul-

să vezi cum afară s-au strâns deja toate păsările cameleon-

noi nu le putem vedea dar știm că sunt acolo

pe fundalul de sticlă smuls din capătul celuilalt cer

*

cât dorm pe jumătate de pernă

dragostea mea încetează să mai încapă-n mine

*

uneori moartea vine ca o pasăre cameleon

nu o vezi, dar o simți când se apropie și ai așa un gust de o despărțire sinceră

îți simți viața apăsând, mai aprinsă către sfârșit-

fitilul lunecând în visul de pe urmă

și brusc nu mai poți trece drept unul care măsoară limite,

brusc timpul te atinge pe dinlăuntru- ca o fiară ce dă să rănească cu blândețe-

dar rănile nu mai dor

căci nu mai au carne

nici pereți care să se dărâme

*

și te întinzi între lacrimi și începuturi

ca un martor tăcut cu

toate gândurile decapitate de sufletul lor

le lași întru totul

ochii îți cad mantie

peste lumină

ca ultima amintire caldă

dar tu, nu mai ai nicio grijă

plânsul tău s-a făcut o ninsoare amestecată cu foc

cum așa vară n-ai mai pomenit

*

o bucată de hârtie peste care alții vor picura ceara din lumânări

că ai mai trăit o dată și dacă cumva va fi să te întorci

Dumnezeu te va pune la aceași masă cu poeții

Când te-ai privit dincoace de fereastră

ai privit acolo dar tu

în tot acest timp, nu te-ai văzut

fiindcă erai singur și nedesăvârșit.

Abia acum

toate temerile

ne-au devenit cărți inutile.

Pasărea-tunel

Sunt aproape de miezul vieții,

o zi ocrotind sângele ce stă culcat,

cu inima deșartă

topind zăpada cerului de pe urmă

de când te cunosc

mi-am lipsit sufletul de paza îngerilor

am stat singură construind valuri din

restul copilăriei mele

tată,

ție încă nu ți-am scris niciun poem,

din păcate glasul meu îți sevește drept miez duce,

cu înțelesuri adânci

uneori te văd și când închid ochii,

și când lumina devine șubredă

traversând culoarul prelins dintre gânduri

și sigura dovadă a existenței mele

este timpul ce m-a scobit în goană

și m-a făcut femeie

departe de casa mea.

Tată,

m-am făcut o întindere peste mări,

și tu nu trebuie decât să-ți întinzi mâna.

Opaque

Te văd în liniște,

te văd și oasele-mi coboară întru dezastru organic.

Nicio scândură udată de ploaie,

nicio urmă de dragoste

ca și cum tot noroiul și focul acestei lumi frivole

s-ar prăbuși sub piele într-o lumină perfectă, descompusă,

zdrobită între ziduri și lacrimi.

Atomi mici de ploaie, camuflați în ochii trecătorilor.

Poemul de hârtie

Ochii tăi se arată

ca o dezlegare din vârful luminii.

Te văd și brusc sufletul meu s-a făcut o pasăre de sticlă,

ce zboară în tundra singurătății. Am umblat în pustiu, cu gândul

doborât de viață. Așa te-am cunoscut, ca o noapte

din care însuși întunericul se rărește

până la inimi.

Trecerea peste inimi

E bine că te cunosc.

Înainte să-mi închid ochii,

o fracțiune în care memoria se dezvelește
de vălul lăuntric din dorul ce își duce fiii acasă

dintre toți călătorii pe pământul uitării

tu ești acea liniște care apare din nimic,

care se ridică peste umbre, precum un înger

care ține în mâna sa bucăți

din sufletul meu nimicit

desfăcându-mi cu grijă primele straturi de răni

care s-au așezat peste viață

Glasul tău îl port când mă opresc în întuneric

să deschid ferestra către sfârșit,

către toate căderile care mi-au rămas

să le amestec în sângele meu.

Sunt așa aproape de tine încât

nu mai pot desluși între vis

și ceea ce îmi întrece plăsmuirile fecunde,

nesupuse nici unor legi.

Când te privesc simt o căldură

care ține să mă înece

în întregime,

în imensitatea unor așteptări fluide și coagulante. Ca un fluture

destrupat, din care a mai rămas doar neputința din zbor.

Solitarium

Dincolo de aceste drumuri
care se despart în vânt, în glasul
cel trist făcut din această suflare caldă
precum adăpostul pe timp de furtună
mintea mea mă trădează
mă strânge
din măruntaiele nopții
și-i așa de liniște,
încât gândurile alunecă-n într-o rană nouă
mai ușor
decât săgetarea unui neprihănit
în inima întunericului.
Această liniște mă apasă,
așa cum sigur mi se întâmplă când adorm iar cele mai
importante lucruri pândesc
din oglindă.

The seal

Când gândurile defrișează obscuritatea dn noi

lăsăm visul să treacă în lumina cea rece

ca o ploaie peste cuvinte.

Doar brațul tău mă clatină,

o ascunzătoare de temeri.

Nu am călăuză nici semne pe care să le cred

când mă trezesc dimineața.

De altminteri, întreaga candoare a

glasului tău în care mă pierd încet,

de pe-o zi pe alta

se aseamănă cu un loc întins,

ca o casă

fără ziduri, fără de liniște.

Cât timp te privesc

sunt femeia care pășește pentru ultima oară

în întuneric

ca în grădina ei,

un loc preferat

pentru uitare

cu ceruri imense revocând miezul

dinlăuntrul confuziei

ca un sigiliu închis.