Eyes to set kill

E ceva frumos la setea ta. 

Încerc să dau de timpul

în care îmi ascundeai trupul sub pătură,

să nu se frământe de prea multă boală.

Te iubeam cel mai mult la ora 15.00,

înainte să vii acasă, înainte să deschizi uşa,

să intri în cameră, să mă săruţi.

Te aşteptam ca un sâmbure în care încolţesc viermii iar

apoi fructul din jurul lor.

Totul era dulce.

Suflarea plămânilor tăi, 

amintindu-mi de ce cerul e singurul albastru

în care nu se poate pescui.

Eram muşcaţi din acelaşi rând de momeală,

în care ne întreceam sufletele uriaşe.

Creşteam odată cu universul

şi îi vorbeam despre cum se face dragoste.

Era de la sine înţeles că mărginirea e doar un sinonim

pentru „nu mai pot, adâncul în care m-a plămădit

 mama a ajuns până la mine şi nu voi scăpa”.

Aici mă termin.

Aici viaţa mă întrece,

mă jupoaie de tot ce am mai bun,

de tot ce am mai prost,

ca o tăietură care mă scoate în afara mea.

Acum am devenit un egoist, cu aripi.

Îngerii mă spală pe picioare şi mă urăsc.

Nod

Simt apăsare.

Între mine şi celălate femei

trec corăbii cu turişti care vizitează liniştea dintre mări.

Lumea asta se va îmbarca cu noi cu tot

într-o moarte bună.

Până atunci învăţăm despre soare în cioburi moi, care se topesc.

Frumuseţea

are miezul unui bisturiu care se plimbă pe piele.

Trebuie să încapă în cel mai mic ochi şi

să se adune din apele pământului ca dintr-un trup lichid

care trage la mal.

Mi-a mai rămas puţină tandreţe de turnat în pahare,

puţine gânduri sorbite cu limbi sticloase.

Înghit rugină iubitule

iubirea ta e un curs de acoperit gropi,

cu truda unei păsări care-şi face cuibul în drum.

Sunt cuvinte care n-au habar despre oameni, care trec dintr-o inimă în alta

şi se fac pietre.

Poem Neutru

Mi-am dat seama că m-am născut singură
în ziua când mama s-a gândit că i-ar sta bine cu un copil
care nu plânge când face curat. Mi-a spus că s-a obişnuit cu tăcerea mea şi că
mă poate creşte mai bine decât o morgă. Am înţeles-o perfect.
„M-ai dat spre viaţă, mamă?!”
Nu ştiu cine cu cine s-a iubit până să fiu femeia cu mănuşi
călătoare. Trupul meu e fragmentat de la bibliotecă până la biserică.
În cerul meu sfinţii sunt cititori fideli de singurătate.

Mamă, de ce
în toate fotografiile cu mine eu nu apar?

Ultimul 0

M-am adaptat morţii,

în cuvinte simple. Merg prin viaţă şi-i vorbesc despre fiii ei îndrăgostiţi

ca de un pământ în care se aruncă cu săbii.

Moartea mea nu-mi cere de mâncare,

nu mă aşteaptă cu patul făcut şi nici nu mă sperie

dimpotrivă, împărţim aceaşi lingură, acelaşi acoperiş, acelaşi pat

chiar şi când iubesc,

stă lipită de mine, de sânul meu şi sângerăm împreună.

Dragostea este adepta femeii cu riduri,

care îşi face oglindă în fiecare tristeţe

şi zâmbeşte cu oboseală.

Mai departe stă scris, că păcatul nu este decât un adevăr

cu umbră

care se întinde peste lume să vadă până unde întunericul este

demn de întinderea sa.

Sunt o păpuşă cu ghem care slăbeşte de câte ori intru în cameră

să aprind becul.

Atunci moartea se odihneşte cu ochii mei.

Foame

Înţeleg

privirea de animal rupt, ce se ţine de umbra stăpânului

ca de o viaţă în care se cântă lumii despre foame.

Înţeleg că întunericul îmi rămâne prea mic să pun capăt

acestor oase în care oboseala a înaintat.

Toate rănile necuprinse în suflet au trecut de floarea vârstei

şi-mi cerşesc milă.

Înţeleg tinereţea ca un lup sfârşit care iubeşte

şi se face tot mai singur până dispare din memoria cărnii cu urlet cu tot.

Sunt despărţită de dorul meu

în singurul întuneric care mă face limpede.