când eram tânără străluceam pe străzile cu oameni
îmi lipeam fruntea de ziduri
și tot ceea ce iubeam la granița dimineții
nu mai avea sfârșit
sufletul nostru abrupt ca o primăvară
în care totul vrea să înflorească într-o singură zi
Dumnezeu ne creează fără margini
gândurile noastre pândesc pântece
din interiorul altor gânduri
rămânem vii în liniștea pleoapei
călcând pe întuneric
nu mai avem oase care să mai fie zdrobite
însuși zâmbetul nostru a învățat cum să șteargă
puțin câte puțin din durerea zilelor
sărut cu lacrimi
umbra clopotului prăbușit
într-o fotografie de război şi
memoria noastră de zăpadă
bandajând atât de frumos toate rănile.
Photo source: Pinterest.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu