Vertebrele deschise ale acestui poem

din care ne privim original uneori fără de ochi. Efemeri şi epuizați până la moarte în timp ce Dumnezeu lasă să alunece-n noi tot ce poate fi mai puternic decât orice durere. Să fii om până la capăt visând o societate în care ai putea conviețui cu restul lumii cu orice preț.

Perfecțiunea doare fiindcă nu are margini iar marginile noastre s-au strâns ireversibil ca o magnolie de iarnă 

ce se închide tot mai mult în ea însăși.

Distanța, timpul nu mai contează cât timp cerul acesta pare dispus sǎ consume din noi. Îmi vreau înapoi cărțile arse. Vreau o industrie nouă, miraculoasă ce poate regenera biblioteci vii, masive numai din carne și ADN.

 

Am salvat de la moarte o mașină veche de scris și memoria fiecărui cuvânt tastat în căldura acelor degete anonime.

Gif credits: Pinterest. 

Să ne fie viața aceasta singurul lucru de care să nu ne mai temem

dacă ceva ne zguduie puternic, înfiorător

când atingi un om un punct sensibil şi mâini desfăcute de carne. Îmi pot imagina o viață unică pe care să o pot iubi fără niciun păcat,

dacă inima mea ar avea tentacule și ar putea pluti în acest univers insațiabil ar fi totul așa cum este perfect imaginat între granițele fragile și dureroase ale acestor cuvinte

nu mai reușesc sǎ dorm nopțile 

visele mele scafandru au tăcut în mine toate deodată.

Am luna la îndemână —

o adiere ca o plecare pe front în care strângi în brațe ce-i mai real înainte de ivirea zorilor 

tot ce am iubit s-a scris deja în mine cu litere fierbinți și niciun foc din această lume sau din altele nu mai este capabil să le poată arde.

Photo credits: Pinterest.