Ora mea invizibilă

Îți iubesc inima cel mai fericit loc de liniște cu flori ce tămăduiesc moartea zorilor. 

O așezare cumplită pe care numai dragostea o putea săvârși la capătul ploii. 

Și mă topesc în umbrele ce tresar în spatele ochiului tău.

Fețele chipului meu

M-am născut curată doar trupul meu a îmbătrânit puțin visând în lumină. Ochii mei negri săgetând întunericul din toate locurile ce m-au părăsit. 

Doamne, fă să trăiesc în fiecare pom ce a sărutat inima mea de pământ.

Χριστός ανέστη!

Cel de-a pururi viu și-a desfăcut cingătoarea de sânge.Tresar ca o trestie lovită de furtuni stelare, ca un câine mușcat și bătut ce-și caută un loc de refugiu peste hotarele lumilor nevăzute. S-a făcut târziu, durerea mistuie adânc coroana Împăratului s-a aprins ca o mie de sori peste voalul nopții infailibile. 

Cerul îngenunchează sărbătorindu-L pe Logodnicul luminii. În rănile Lui, miresele își plâng dragostea ca un untdelemn scump vărsat în ceas de taină mors et vita duello conflixeremirando. Dumnezeu Însuși a coborât în inima întunericului și l-a sfințit, psalmii zdrobeau zidurile infernului și îngerii se împărtășeau în turla bisericii dărâmate. 

Ce nu este văzut ochilor noștri există precum durerea și fericirea ce dau în clocot nedespărțite-n inima cărnii, dezvelind împărăția duhului repatriat. 

Căci dragostea e vie chiar și-n pântecul morții, devorată va frânge rând pe rând fiecare strat de întuneric și Dumnezeu Însuși va scrie lumină peste toată suflarea ce șade sub catapeteasma cerurilor.

Metamorphosis

Nu mai am nimic de ascuns, am intrat în noapte cu inima sângerând. Șoptești un poem pereții se strâng în jurul tău ca o haită flămândă aluneci în vis într-o lume întunecată cu gheare făcute să mângâie și apoi să rupă 

din tine bucăți. 

Ridurile erup frumos sub concealer, niagare ascunse plesnesc în farmecul nopții, eu pot renaște și muri în același timp miliarde de atomi se dezintegrează și ard miliarde de fantome microscopice. 

Am ieșit din beznă, lumina se întinde pe chipul meu șters de ruj, de eyeliner, de gura ta nemiloasă. Femeia din oglindă își acoperă lacrimile cu mâinile arse, slabă și ostenită ca un calvar călcat de mulțimi de miriapode 

misterul feminității e să iubești când nu mai poți, bolnavă și moartă când frumusețea se topește fără s-o simți.

Și zbori ca o sirenă căreia i-au crescut aripi.

Femeia cu îngeri

În depărtări își vărsa tinerețea 

din fântâni în palme, sorbea din apă rece iar 

gânduri nedeslușite curgeau în adâncurile pământului 

astăzi, mult mai bogat cu inima ei. 

Tot ceea ce este mai feminin în această lume, învăluind-o ca o liniște frumoasă prin care treceai atunci când îți săruta fruntea și merele cele mai coapte cădeau din pomii raiului. 

O iubeam ca pe primul meu leagăn dinainte de naștere, ca o icoană în care mi-am privit îngerul dezlănțuind furtuni grele. 

Și ajungi să iubești mormintele 
aprinzi lumânări 
încălzești sărbătorile 
mai ai puțină dragoste cât să înduri frigul pogorât atât de departe de lumina celor dragi

de-acum ai inima întreagă înstelând cerul cu sfinți.

Pale blue eyes

De mică am lustruit frumusețe, mă închipuiam o călătoare într-o lume ferecată cu păsări de la răsărit la apus trupul meu invizibil ca un izvor de apă neagră pentru toate florile pământului viu ca un cireș nenăscut, degetele mele pătând pântecele mamei de parcă ea creștea înlăuntrul meu 

un cosmos rotund și iubitor locuind în camera de gardă a îngerilor 

se făcea că mama era plină de râvnă și mica inimă vie tremura la gândul că s-ar putea risipi într-o secundă ucigașă dar

cuvântul nu poate fi tăiat din pântece dacă va fi cumva smuls va aștepta în doliu eternitatea 

the final countdown 

până când Dumnezeu va rândui o altă mamă care să-l nască.

Corpus

Vine o zi în care să te ridici la capătul cuvintelor e ca și cum atingerea s-ar săvârși cu ferestrele deschise mâna mea adormind în mâna ta când granițele se desfac ca la moartea unui sărut sublim 

strălucim în multiverse

poate că într-o lume paralelă timpul meu s-a sfârșit deja iar cuvântul acesta își trage respirația precum stelele moarte ce îndrăznesc să lumineze încă ochilor noștri târzii 

nu mai știu dacă viața mea este o insulă locuită sau un simptom pentru o boală incurabilă

în vis sunt mai vie ca atunci când mă trezesc și umblu printre oameni

îți desenez dragostea ca dintr-un pom copt unde fructele dulci putrezesc totdeauna primele iar umbrele se întorc înapoi în oameni și nimeni nu se îndură să le mai privească o dată măcar 

dar deja s-a făcut dimineață și plouă sinistru.