Aproape fără de mâini

este sufletul meu trezit din fiecare dragoste cu imaginea ploii simulând focul din lanterne. Dacă îți pui urechea peste pieptul meu poți să asculți frunzele cum cad deasupra apelor fără umbră. 

Un nor toxic din care îți revii cu greu amețind inimile uriașe ale zmeilor sfâșiind cerul cu muritori și foame în loc de cuvinte 

m-am obișnuit să ascult glasul ierbii peste care se ninge din ochii tăi fără milă. 

Am să iubesc toți bărbații în care m-am pierdut cu dragostea mea ca o rochie cu vertebre prelungind raiul. Da, eu sunt o femeie fantastică, poți să îmi topești sufletul ca din mine să iasă cel mai curat copil. 

Poemul meu este un vis pictat de Van Gogh în lacrima dimineții și lăsat să ardă.

Cine va sta cu mine până la sfârșit acela va aprinde lumina când nopții înseși îi va fi teamă să se trezească lângă inima mea.

Chrysalis

Trebuia să fie o inimă, desfăcută în mărgele. O ploaie de primăvară la care tânjesc cu ochii închiși, desculță pe pământ viu, cu dragostea intrând și ieșind din mine ca o durere fără de trup, fără căldura din miezul oamenilor în care m-am așezat 

ca o nimfă ce își visează frumusețea viitoare, învelită-n straturi peste straturi de praf magic și gânduri tremurând la sfârșitul cărților în locul unde te-ai îndurat să plângi și să-ți ucizi lacrimile. 

Moartea este doar o metaforă, un vortex din care ai tăiat toate senzațiile și apoi aștepți să crească ceva nemuritor de superb. 

Nimeni nu va ști cât de sus poate ajunge sufletul tău, cât de tare îți simți rănile când se mușcă din carnea ta, din abisuri și întuneric 

doar vindecarea umblă în lumină ca un animal fără chip, îți sărută durerea cu dragoste și te preface într-un fluture sălbatic cu incisivi de metal.

Durerea celor ce nu pot iubi

Frigul trece peste inima mea ca un sărut de corali prin mările infinitului. Cu tine îmi trăiesc zilele tulburător de frumos, uneori cerul mă înlocuiește de la tălpi în sus nu exist decât o zi 

ziua în care fluturii se nasc și plutesc în lumină, apoi se pierd tremurând pentru totdeauna în necunoscut. 

De luni până duminică numele meu este Saturn în toate limbile universului. 

Iubim și dezertăm în obscuritate, cu teama fantastică de a ne regăsi cu ochii închiși în același loc după ce viața ne-a mai sfârșit o dată. 

Dar eu te iubesc cu toată ploaia ce cade peste setea pământului direct în sufletul meu și nu-mi pot închipui o dragoste mai mare și mai tăcută, ca aceea ce îndură tot, mișcând cu putere nevăzutul necuprinsului neatins.

Confesiunile firului de iarbă

Odată am văzut zborul ieșind dintr-o pasăre. O țineam în mâini, privind misterul ochilor a căror lumină se depărta în viscolul alb, tot mai sus. În trupul despărțirii genele sângerau. 

Uneori visez un umăr de singurătate de care încerc să mă sprijin, cu inima la vedere trec prin toate vămile invizibile. 

Când închid ochii îmi închipui dragostea ca un desen sublim, întins în abisul norilor. Cine va veni să măsoare adâncimile picurându-și sufletul în fântână și limpezind-o va gusta din apa aceea. 

Undeva la capătul lumii cresc noi muguri de aripi în turla de cristal.

Cântul de veghe al serafimilor

Când scriu îmi pare că sufletul meu este tăiat și lipit înapoi cu flăcări, aproape întreg. Câmpuri prelungi cândva autostrăzi cu felurite corăbii se deschid în imensitatea timpului, ochii mei vânduți se nasc astăzi într-un capăt de lună. De când trăiesc mi-am imaginat frumusețea ca niște femei iubite scoase din cărți. 

Ești dragostea ce nu mai ajunge la țărm, ce nu mai respiră decât într-un vis preț de o secundă porțiuni de lumină închipuind căldura viitoarelor mele mâini.

Așa cum taie un cuvânt

norii semănați, gemeni pe pielea ta, născuți din prea multă dragoste tot așa eu iubesc fantoma unui sărut, resturile unei dimineți cu paturile etern nefăcute la capătul ferestrelor cu flori migrând din răcoarea pământului într-un trup de pasăre istovit. 

Atingerile din oglindă devreme când ne trezim și umblăm pe vârfuri. Ne deschidem unii altora ca niște dulăpioare fantastice, rostim poemul din vis, fiecare cuvânt devine un drum de înstrăinare pentru mai târziu cu oameni ce se nasc și mor în inimi de praf abia șoptind locul în care sunt ascunși îngeri.

Emmaus

Am intrat în pereții închisorilor lângă sufletul tău era cald ca o zi de primăvară neînchipuit de frumoasă între oasele zidurilor munți de cascade creșteau, mi-ai spus că așa intră raiul în colțuri întunecate, apoi se răspândește contaminând întunericul și aceasta era o taină. Afară lumea curgea, ceilalți deținuți împleteau pâine. Am văzut îngeri îmbrăcați în oameni scoțând dragoste ca dintr-o fântână. Am băut din acea apă, o înghițitură mică ar potoli toată setea pământului.

Mă gândeam că Însuși Hristos cel viu respiră prin porii mediului auster, își varsă vindecarea precum vinul cel bun tuturor mirilor ce-și unesc rădăcinile în împărăția cu stele. 

Întreaga iubire încape într-o picătură mică, microscopică, ascunsă vederii. 

Nouă ne ajunge atât cât e, putem face minuni, împărțind pâini ca din inimile noastre.