dă-mi calea muntelui singur în care să adun tot ce-a fost trist odată,
şi acolo să ascult trupurile
cum cad în timpul mântuirii.
În cer şi pe pământ
nu mai am niciun prieten,
doar vizite în care sunt îngânată
şi locuri în care am uitat odihna din vreo pricină.
Te temi că vin cu un balaur pe umeri,
că dincolo de lună sunt femeia
cu săbii adânc porţionate pe timp de război.
Nu ştiu a iubi, căci limba mi-e foc
în care adun resturi arse numai când trupul meu râde.
În rest sunt goală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu