Confesiunile firului de iarbă

Odată am văzut zborul ieșind dintr-o pasăre. O țineam în mâini, privind misterul ochilor a căror lumină se depărta în viscolul alb, tot mai sus. În trupul despărțirii genele sângerau. 

Uneori visez un umăr de singurătate de care încerc să mă sprijin, cu inima la vedere trec prin toate vămile invizibile. 

Când închid ochii îmi închipui dragostea ca un desen sublim, întins în abisul norilor. Cine va veni să măsoare adâncimile picurându-și sufletul în fântână și limpezind-o va gusta din apa aceea. 

Undeva la capătul lumii cresc noi muguri de aripi în turla de cristal.

Cântul de veghe al serafimilor

Când scriu îmi pare că sufletul meu este tăiat și lipit înapoi cu flăcări, aproape întreg. Câmpuri prelungi cândva autostrăzi cu felurite corăbii se deschid în imensitatea timpului, ochii mei vânduți se nasc astăzi într-un capăt de lună. De când trăiesc mi-am imaginat frumusețea ca niște femei iubite scoase din cărți. 

Ești dragostea ce nu mai ajunge la țărm, ce nu mai respiră decât într-un vis preț de o secundă porțiuni de lumină închipuind căldura viitoarelor mele mâini.

Așa cum taie un cuvânt

norii semănați, gemeni pe pielea ta, născuți din prea multă dragoste tot așa eu iubesc fantoma unui sărut, resturile unei dimineți cu paturile etern nefăcute la capătul ferestrelor cu flori migrând din răcoarea pământului într-un trup de pasăre istovit. 

Atingerile din oglindă devreme când ne trezim și umblăm pe vârfuri. Ne deschidem unii altora ca niște dulăpioare fantastice, rostim poemul din vis, fiecare cuvânt devine un drum de înstrăinare pentru mai târziu cu oameni ce se nasc și mor în inimi de praf abia șoptind locul în care sunt ascunși îngeri.

Emmaus

Am intrat în pereții închisorilor lângă sufletul tău era cald ca o zi de primăvară neînchipuit de frumoasă între oasele zidurilor munți de cascade creșteau, mi-ai spus că așa intră raiul în colțuri întunecate, apoi se răspândește contaminând întunericul și aceasta era o taină. Afară lumea curgea, ceilalți deținuți împleteau pâine. Am văzut îngeri îmbrăcați în oameni scoțând dragoste ca dintr-o fântână. Am băut din acea apă, o înghițitură mică ar potoli toată setea pământului.

Mă gândeam că Însuși Hristos cel viu respiră prin porii mediului auster, își varsă vindecarea precum vinul cel bun tuturor mirilor ce-și unesc rădăcinile în împărăția cu stele. 

Întreaga iubire încape într-o picătură mică, microscopică, ascunsă vederii. 

Nouă ne ajunge atât cât e, putem face minuni, împărțind pâini ca din inimile noastre.

Fântâna cu bănuți de argint

Chipul unei femei tinere se oglindește în apă. Aș putea fi eu, dar chipul meu nu poate fi detașat de ligamentele vii ce susură într-o limbă nepământească 

căci ele nu pot fi surprinse de cei ce văd doar cu ochii, nici atinse cu mâinile, nici măcar sărutate. În mine se nasc cei mai înalți munți, nu-i pot opri, la fel cum nu pot opri iubitorii de înălțimi să le cucerească desculți. La fel cum nu pot pune granițe morții, s-o închid într-un sicriu de plumb, să-i dau drumul în adâncuri și să înghit cheia. 

Aș vrea ca după sfârșitul meu să pot învia cu sămânța cuvântului germinând în puf de cristal peste oasele mele săpate-n lumină, ca niște tranșee galactice în care s-a plouat patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Iar după terminarea tot acestui timp, aș ruga un heruvim să pună degetul, să miște inima vieții ca într-însa dragostea să se așeze ca într-un cuib cu ouă nemuritoare.

Te rog, Doamne, nu mai scrie în zori

Înger, îngerașul meu, câteodată îmi vine să dărâm pereții ăștia invizibili cu mâinile goale. Nu mai am nimic, cavități îngropate în doliu, pământ mușcat și risipit peste toți ochii ce au orbit lumea asta. 

Aștept ploaia de lumină, gânduri înghițite care trec dintr-un om în altul, generații la rând. O fiară ce mușcă din toți și nu are niciodată pântecul sătul. 

Am ațipit puțin. Se făcea că aveam un cățel și mi-a fugit din brațe alergând către subsolul unei clădiri splendide, cerul nesfârșit ca o oglindă strălucea în soare. Într-o secundă, ceasul de veghe al îngerului s-a oprit, oglinda s-a spart iar milioane de cioburi ucigașe se împrăștiau peste clădire, cu oamenii în ea și cățelul meu prins înăuntru. Am plâns pentru toți, că nu mai era nimeni să poată fi salvat. Am plâns pentru mine că am rămas acolo, vie în durere. 

Oamenii să își privească sufletul, să-l atingă, să știe că e real, răstignit într-un colț de Golgotă plutitor deasupra unei Panthalassa a lacrimilor și este teribil de însetat. Sufletul îngrădit în stele versus suflul cenușii seamănă cu întunericul, împarte aceeași inima ca doi siamezi ce nu pot trăi nici împreună, nici separați. 

Apoi m-am trezit și am intrat în camera copilului meu privindu-l ce dulce dormea.

Умань

O tânără mămică cu fetița ei dorm în fiecare noapte nedespărțite. În zori, soarele risipit în tunel înjunghie în vis. 

Păsări de metal se prăbușesc peste oraș. Bruma cerului amestecat cu lumină cern un cântec de leagăn. Un înger își smulge aripile, ceasul de veghe s-a sfârșit.

Vine o vreme când dragostea se dezlegă de moarte și umblă în pantofiorii unui copil.

Mamă, de ce în dimineața asta toate păsările tac?