Rănile acestui Crăciun

cu Hristos colindând în toate casele cu oameni

pe vreme de război și de dragoste

doar inima mea caldă, neîntreruptă ca într-o fotografie veche ce sângerează o mie de flăcări

în această noapte sfântǎ de iarnă visul meu frumos de Crăciun mi-a adus o casă nouă în turla unei biserici.

**********************************************

The wounds of this Christmas

with Christ caroling in all homes with people in times of war and love

only my warm heart, uninterrupted as in an old photograph bleeding a thousand flames

on this holy winter night my beautiful Christmas dream brought me a new home in the belfry of a church.

©️Poem by Antonia’s Luiza Dubovici, 12.24.2025
Photo credits: Pinterest.

Între aceste file de cărți suntem aproape desăvârșiți

când înghițim viațǎ. Și mai presus de toate suntem acei muritori ce pătrund pe tărâmul plângerii construind case nemuritoare din pură imaginație și felinare vechi. 

Toată viața mea am iubit ce a fost frumos. Am creat mâini din ceea ce am atins cu sufletul mâinilor mele vulnerabile. Am semnat hărți cu oameni și neputințǎ, lăsând ochii deschiși. De ajuns să iubesc sfârșitul tuturor lucrurilor.

Acest univers nu este decât o mărturie ce crește magic în sâmburele unui copil.

Photo credits: Pinterest [a.l.s.(1*)]

Mami, cerul nostru sângerează

în viscolul nopții. Nu am putere în ochi, în mâini, în aceste resturi. Tălpile mele cerșesc în zăpadǎ o urmǎ de colț viu. 

Dorm și sângerez în întuneric. 

Crăciunul acesta îl voi sărbători în tăcere cu brăduțul meu trist peste care ninge încet cu cenușă şi lacrimi.

Acum l-aş strânge în brațe pe Dumnezeu, pe Hristos Însuşi. Și îngerul meu de veghe ce plânge nevăzut în fiecare icoanǎ sărutată de foc.

În cărțile mele frumoase a înviat fiecare cuvânt ars ca o dimineață căreia i s-a șters din chip şi parcă totul începe să doară în inima acestui poem care începe să scrie în noi fără milă.

În altă viață te iubesc

în altă viață croșetez lacrimi în cuiburi orfane de păsări.

Tai din mine trena fericită a unei mirese și mă întorc 

în cel mai luminos univers cu cele mai luminoase metropole ce levitează deasupra norilor.

Photo credits: Dream by Leonardo Senas, Pinterest. 

Până când degetele mele vor muri

în gustul acestui vis cu zǎpadǎ.

Nu, niciodată nu suntem în siguranță. 

Viața nu este decât o durere ce respiră adânc 

acești plămâni de hârtie şi sângele nostru ca o cerneală 

ce pătează în alte trupuri albe, apăsătoare un fior viu.

Photo credits: Aleksandra Osuch, Pinterest.

Terminal lucidity

cum ar trebui sǎ fie finalul unui om fericit 

în momentul acela neprevăzut când plouă insațiabil 

și bucăți uriașe de picături cristalizate se simt cum lovesc pe piele caldă, tulburătoare. 

Acei ochi cosmici și liniștea ca o alternativă de respirație

dacǎ are sens să scrii un poem despre chipul unui necunoscut (care s-a întâmplat să stea la aceeași coadă cu tine, să-i dai voie să treacă în fața ta, iar el să te refuze amabil) tu să roșesti cu inimă fierbinte și vinovată pentru că ai îndrăznit să te privești în el ca într-o oglindă din carne apoi ai murit și lumea întreagă s-a dizolvat cu tot cu viteza ei 

uneori nu ai nevoie de nicio atingere, 

cineva îți zâmbește subtil hramul acestui pământ din care numai tu i-ai sorbit cu adevărat din suflet

și felul tău de-a fi pe deplin conștient și vulnerabil ori de câte ori transpiri 

P O E ZI E.

Photo credits: Pinterest. 

Nu este suficient să supraviețuiești pentru a fi viu

Aceasta e viața pe care am primit-o după puterile mele. Nimic spectaculos, doar mormane de cărți ce au murit cu mult timp în urmă. N-am izbutit sǎ salvez viața mea din alte pagini ori viața cuiva drag și pierdut în arhivele complete cu numele celor dispăruți.

Invadez lumea cu acest suflet de granițǎ. 

Un om este încă un munte viu și după moarte, doar durerea obișnuiește sǎ disparǎ din plămânii lui fizici apoi frumusețea începe sǎ sǎ–şi facă loc, sǎ se răspândească ca un cancer galactic strălucind în jurul acestor mâini desprinse de carne. 

Nimic nu e mai metafizic decât moartea

cineva mătură în sufletul tău o toamnă, apoi o iarnă splendidă și poeme apăsătoare. 

Probabil cǎ plouǎ la capătul vieții, tulburător de frumos și firesc ca un somn ce se împotrivește în propriul sǎu corp. Faci eforturi, încerci să nu mai adormi, dar aluneci și e foarte ușor să treci prin toate aceste forme şi granițe

când cineva întreabă de tine este un semn de dragoste

cum ai muşca din proprii tăi dinți. 

Şi treci prin oameni și înveți cum este să respiri în ei 

viu și adesea netulburat. 

——

Un câine latră dincolo de gardul deschis al acestei lumi.

Photo credits: Forget Me Not by Alexxander Dovelin.