Cum ar arata fața mea fără ochelari

pentru pământ

cu norii îngreunând pustiul de sub unghii 

și mâinile ce au devenit astăzi un adăpost ferm 

pentru ploi imaginare 

(în loc de umbrele și vată de zahăr 

topindu-se frumos pe drumul 

ce veșnic miroase a copilărie).

Totul se poate învața

precum mersul pe o frânghie subțire cât firul ce sângerează din coasta unei stele care nu mai există de miliarde de ani 

și totuși în locul a ceea ce ar fi trebuit să fie o poză cu numele umbrei ei 

pupilele-mi iau foc ca o țigară homeless ce abia așteptă ca cineva să-i ardă sufletul.

Mai mult decât dragoste

frica că vom înceta să mai fim 

nici măcar un fior sau un vis cu zăpadă 

într-un pat cald

am ținut fruntea ta între palmele mele

gândurile se luminau ca niște păsări atomice 

ce plutesc deasupra cometelor închipuite 

orbitând spectacular în jurul pământului.

Când visezi și te prinzi că nimic (din ceea ce plăsmuiește mintea ta) nu mai este real

atunci e cea mai tare senzație din lume iar 

cuvintele le poți citi și fără de ochi 

căci mintea ta înțelege în sfârșit că timpul 

e ca un izvor ce trăiește din el însuși înainte să moară 

tu ești îngerul ce inventează lumina și mai ai puțin până ce vei deschide ochii, la cele lumești, întunecate 

dar încă te bucuri de acea pace netulburată, umblând între gândurile tale precum un chirurg ce-și atinge creierul fără mănuși, căci așa ar fi cel mai firesc

 

cât de adânc poți coborî în tine însuși 

să dezvelești fiecare strat

de viață până dispar toate staturile 

și inima ta ar ajunge o enclavă până la nori

dar eu încă dorm și 

dimineața mea vie 

poate să mai aștepte puțin.

Niciodată nu am scris despre mine

și mi-ar fi într-adevăr teamă s-o fac, să las poezia aceasta să crească dureros ca o tumoare malignă dar totuși s-o iubesc necondiționat 

precum carnea ce trăiește înlăuntrul cărnii sau

un sânge special ce se împotrivește pe deplin sângelui meu 

și știi că inima ți-e întreagă căci bate și-n celălalt capăt al pământului iar rănile celor ce nu-i vei cunoaște vreodată vor începe să doară mai mult, tot mai mult până când trupul tău va învia stratul de dragoste ce se topește acum sub Fâșia Gaza

să alegi să fii vulnerabil este ca și cum ai merge în război călcând peste flăcări 

cu putere absolută asupra morții 

precum Hristos i-a întors sufletul lui Lazăr din marea de întuneric și a rămas până astăzi cea mai mare minune săvârșită dintre toate minunile.

Patul meu fără umbră

este periculos numai să trăiești

când fiecare zi se trezește în tine și la capătul lumii afli că suferința este un loc real, în carne și oase

dacă ai găsit un suflet pe care să-l ții în brațe când se lasă întunericul ai aflat răspunsul la marile întrebări ale vieții.

Sufletul meu nu mai are niciun loc de refugiu

cât timp ești în viață, uneori te bucuri, alteori ritmul durerii îți îmbrățișează respirația și vine peste tine o teamă teribilă ca nu cumva tot ceea ce ai atins va ajunge să ți se cuvină cu adevărat cum nici măcar pământul ce ne crește sub unghii nu s-ar putea împotrivi întoarcerii în pământ sau dragostea înapoi în plămânii îngerilor. 

Cine a inventat sentimentele a săvârșit un păcat de moarte căci păcatul e unul și același cu iubirea ce nu o poți desface pe bucăți ori s-o dai mai departe măcar ca un filament ce îmbracă cadavrele zeilor

ești la fel de neputincios când iubești precum ai fi în fața unui dezastru cosmic când stelele mor și ochii tăi stelari nu pot vedea sfârșitul nici dacă și-ar dori să absoarbă pe deplin conștient ultimele secunde 

(fiecare inimă este un gift box și dacă vrei să te bucuri la infinit ai face bine să nu o deschizi chiar dacă mori de curiozitate). 

Pe străzi miroase a moarte

și nu mai există cuvinte, nici liniște, nici iertare

și-n sufletele oamenilor, întunericul poartă numele fiecărei zi 

îngerul morții calcă peste viață în kibuțul Kfar Aza din apropierea graniței Israelului cu Fâșia Gaza

peste trupurile firave ale copilașilor 

atârnă cuțitul nemilos al războiului

Potopul al-Aqsa de pe uscat, din aer și de pe mare

vine o zi când o să cauți dragostea dar ea nu va mai fi

când lacrimile își fac cărare până la Dumnezeu 

să ne rugăm pentru cei ce plâng și-și strâng mai tare  

copiii în brațe.

La sfârșit vom putea vedea toate culorile ce nu pot muri

o dragoste infinită e atunci când ai vrea să trăiești măcar cu o secundă mai mult

să respiri soarele în întregime 

și tot trupul tău să devină suspansul unui cataclism iminent 

sângele să urce Everestul minunilor, între moarte și fericire până dincolo de

locul unde se sfârșește zăpada pe acest pământ. 

Am visat cum se desprindeau flăcările de mâinile mele era o toamnă superbă, ireal de frumoasă și toți copacii din lume păreau că zboară  departe să colonizeze alte planete

tind să cred că visul nu este decât o stare de nesupunere a minții în propriul corp, la cel mai înalt nivel

așa cum îți iubești viața și ai putere s-o ierți că 

fiecare rană te naște într-o altă mamă și mai iubitoare

și cerul plin ar putea să încapă într-totul în cea mai superbă fotografie făcută în gând

afară plouă dar eu iubesc fiecare atom 

de apă ce moare pentru viață 

cât timp exist și inima mea continuă să bată în liniște.

Trupul meu muritor vs cuvintele mele nemuritoare

în această viață nu am fost nimeni alta decât eu însămi ce am iubit a trecut prin mine mai departe prin măduva gândurilor

extrasenzorial

că dragostea este un fel supliment pentru viață 

ce prima dată trece prin creier

un anotimp nemuritor 

ori un tărâm fantastic de exersat vise lucide 

suntem vii pe pământ și cerul părăsit întru-totul

citesc din Thoreau și pot atinge numai din memorie hârtiile cu notițe

ce am trăit pot să trăiesc la infinit ca Ofelia nemuritoare pe o barcă stingând din flăcări numai cu puterea minții

the comfort zone e doar un eufemism pentru închisoarea ce tot crește în straturi dar tu te-ai obișnuit s-o iubești din toată inima ta 

ca acest poem în care lovește fulgerul 

de mii de ori și lasă cicatrici spectaculare.